Moscova crede în rachiu

Izbitoare asemănarea între Moscova anilor '20 şi Bucureştiul anilor 2000. Nu pentru că Bulgakov* scrie profetic, ca orice scriitor mare. Dar istoriile şi personajele tranziţiei sînt aceleaşi cam peste tot. Peste tot în Est, cel puţin. E ca şi cum societatea s-ar supune unui tratament de urîţire profundă, înainte de a-şi schimba definitiv faţa. Care nu e mai frumoasă, e doar nouă. O nouă nomenclatură care se încheagă, o nouă clasă robotizată şi rapace de funcţionari, noi structuri, noi forme pe fondul vechi, străvechi, al naturii umane.

Moscova lui Bulgakov e un oraş-matrioşcă, monstruos colorat. Ca un lanţ de beţii concentrice: de la marea turmentare politică la marile turmentări de apartament. Negustorii de rachiu sînt mai căutaţi decît medicii, iar medicii sînt căutaţi pentru a da scutiri de muncă. Leneşi, alcoolici, mincinoşi, analfabeţi, hoţi, lacomi, înapoiaţi, răi, cam ăştia încap în Cupa vieţii. Şi încă un specimen, "nepmanul" sau "nepul", un fel de burghez sovietic, în genul noilor îmbogăţiţi de după '89. De profesie politician-afacerist-atîrnător la stat, izbitor de asemănător cu parlamentarii noştri chiulangii. O să vă distreze "nepul", atît cît poate să distreze imbecilul triumfător în toate regimurile.

O să vă distreze proletarii trimişi cu forţa la Balşoi Teatr, înainte de a fi trimişi la şcoală. O să vă facă să tresăriţi mizeria şi prostia de care te loveşti la tot pasul în Moscova lui Bulgakov. O să vă facă să tremuraţi de-a binelea "cronica neagră" a oraşului, ucigaşii în serie, şarlatanii, traficanţii de alcool.

V-aţi aştepta să apară diavolul, dar încă nu-i venise timpul cînd apăreau povestirile din Cupa vieţii. Avea să-i vină timpul mai tîrziu, în Maestrul şi Margareta. Înainte de asta, Bulgakov ne-a luat la braţ prin iadul moscovit, ca să-i pregătească apariţia. În Cupa vieţii, face oficiile de ghid mucalit şi moralist, pe cercurile concentrice ale noii ordini. Cupa vieţii (titlul uneia dintre povestiri) e metaforă pentru mentalitatea de tranziţie: o dată instalaţi în post, noii nomenclaturişti fură cît îi ţin puterile, delapidează la greu, falsifică şi jecmănesc statul, după care se îneacă într-o ultimă mare beţie cu tovarăşii. Beau cupa vieţii dintr-o înghiţitură, înainte de a înfunda puşcăria. Da, da, chiar aşa, puşcăria. Am spus mai sus că Bulgakov e moralist, la el tîlharii sînt pedepsiţi şi justiţia triumfă în final.

Dacă n-ar fi umorul şi speranţa bine jucată în care-şi învăluie Bulgakov disperarea, Cupa asta a vieţii ar avea gust sumbru de déjà vu, déjà vécu. Dar e de-a dreptul savuroasă, plină cu hohote şi imagini de neuitat. Cum ar fi cea a munţilor de coji de seminţe, care stau în calea progresului Rusiei. "Dacă ar fi interzis obiceiul ăsta scîrbos, am fi cea mai puternică ţară din lume". Nu e sigur că metoda ar funcţiona, dar e foarte sigur că nu va fi încercată. La noi, în nici un caz.

* Mihail Bulgakov, Cupa vieţii, Editura Polirom, 2002