Couchsurfing, pentru cunoscători. Am mai scris, cândva, demult, despre asta, iar acum revin, pentru câteva observații, după ce, pentru a doua oară, l-am vizitat, în Genova, zilele trecute, pe Alberto. Toți aceștia sunt oameni care m-au primit în casa lor. Au fost, de fapt, mai mulți, dar nu toți au lăsat o descriere, un comentariu ori o poveste. Oameni care m-au omenit. Cu care am împărtășit, atât cât m-am priceput (nu întotdeauna, pentru că două referințe sunt negative, deh, om sunt și eu, mai greșesc!), ceea ce știu, ceea ce fac bine, ceea ce am învățat - în familie, acasă, ori călătorind. Iar acum, mă pregătesc să îl întâlnesc (după o negociere foarte serioasă!) pe KC Andrew, care mă va găzdui în Singapore, peste câteva zile. În complexul rezidențial Interlace, unde locuiește.
Alberto Soave (ce nume, cum să scriu, suav, nu?) locuiește pe (via XX Settembre) principala stradă din centrul (de început de secol 20) al Genovei, într-una din clădirile monumentale ce imită (cum altfel?) palatele despre care scriam ieri (acelea construite începând cu a doua jumătate a secolului al 16-lea de familiile educate, nobile și foarte bogate ale republicii maritime a Genovei), într-un apartament ce ocupă jumătate de palier (moștenit de la bunicul lui, căruia întreaga clădire i-a aparținut, de fapt); în același imobil, în apartamente la fel de impunătoare, trăiesc sora lui cea bună și sora lui cea rea (l-am citat fidel pe amicul meu!).
Alberto nu călătorește, dar primește lumea, călătorii, adică, în casa lui. Îi alege bine, astfel încât să corespundă cu valorile sale, să îi aducă povești din lume, să se așeze cu el, seară de seară (alături de alți prieteni de o viață, genovezi), la masa pe care știe atât de bine să așeze vinuri de calitate, focacce, paste și plăcinte (sărate sau dulci) pe care le prepară după rețete de familie, cu ingrediente locale (mirodenii, ierburi aromatice, uleiuri, semințe), cumpărate de la magazinele lui preferate din centrul medieval al orașului.
Adică fix locul prin care, seară de seară, după plimbările mele diurne bine articulate în jurul unor muzee care mă interesau (Palazzo Rosso, Palazzo Bianco, Palazzo Tursi, Galata - Museo del Mare, Palazzo Spinola di Pellicceria - Galeria nazionale de arte, Palazzo Reale, Museo nazionale dell immigrazione italiana, Museo d arte orientale), și înainte de cină, Alberto mi-a arătat, din nou, exact ca data trecută, cu bucurie infinită, cu exactitate fabuloasă, cu detalii incredibile, frumos povestite, biserici gotice sau fondate de ordine religioase, medievale ori mai recente - care își păstrează vocația sau care (ca Sant Agostino) au fost desacralizate și transformate în muzeu (de arheologie, de exemplu), ori care (asta este, oamenii au altceva de făcut, nu mai merg la biserică!) sunt deschise (și mare noroc am avut cu această zi a Tuturor sfinților, o zi liberă în Liguria, deci, cu acest weekend prelungit!) doar datorită ajutorului unor tineri voluntari entuziaști.
Și toate trattoria pe care le cunoaște de zeci de ani, pe care le-a vizitat de sute de ori, în alte vremuri. Și toate clădirile - monument ale orașului vechi, pe lângă care, dacă nu ești atent (sau dacă nu ești călăuzit!), tu, călător grăbit și nepriceput, treci, confuz, fără să le observi (atât sunt de înguste străzile, atât sunt de înghesuite unele în altele, atât sunt de invizibile în obscuritatea străduțelor în pantă, întortocheate, labirintice - uneori, urât mirositoare, uneori cu pereții spoiți cu graffiti mizerabile, uneori pline de noile prostituate, cu piele măslinie, sosite recent din Africa). Și care sunt martore ale evenimentelor - mari, mici, importante, banale, ale vieții lui Alberto, pe care, cu excepția câtorva plecări (deloc dorite, deloc numeroase, deloc îndelungate!), prietenul meu și-a petrecut-o numai în Genova.
