Proiectul de arhitectură al lui Ole Scheeren (arhitect și urbanist german, născut în anul 1971) a câștigat - nici nu se putea altfel, o competiție internațională organizată în anul 2015. Și a fost realizat. Un mare complex rezidențial, ce constă din 31 de blocuri (identice), aranjate sub forma a opt ansambluri, însumând 1.040 de apartamente (cu dimensiuni foarte variabile - de la cele mai mici, cu două dormitoare plus living și baie, având o suprafață de 75 de mp, la cele mai mari, cu patru dormitoare plus living și baie, sau chiar penthouse cu cinci dormitoare și tot atâtea săli de baie, living și terasă exterioară privată, având o suprafață totală de 586 mp), plasate exact ca într-un joc din piese de lego. Ca urmare a așezării acestor blocuri, fiecare având șase etaje, prin suprapunere parțială, există părți comune de clădire (pentru lifturi, scări, conducte, cabluri) care au 12 sau 18 sau (în doar trei cazuri) 24 de etaje. La exterior, privind fațada blocurilor, recunoști tipul tradițional de clădire veche de două secole din Singapore - simplu, fără decorațiuni, practic și util. În fond, dacă, atunci când te afli în Chinatown, încerci să îți imaginezi, cu ochii minții, trei case tipice pentru negustorii chinezi ai secolelor trecute - proveniți din familii Baba-Nyonya, suprapuse, ți se arată exact fațada simplă, neaoșă a oricăruia din cele 31 de blocuri ale complexului. Suprafața ocupată la sol a ansamblului este de 80.000mp, iar suprafața totală desfășurată a apartamentelor este de 170.000mp, ceea ce înseamnă un câștig uriaș pentru acest oraș - țară care folosește jumătate din suprafață pentru locuire, economie și transport, protejând integral cealaltă jumătate, sub formă de spații verzi diverse: parcuri, păduri, grădini, poteci, rezervații naturale ori excepționala Grădină Botanică, parte a patrimoniului cultural mondial. Numărul de locuri de parcare (subterană) este de 2.600, în diverse dispuneri și suprafețe, deci, în medie 2,5 locuri de parcare pentru fiecare apartament, în condițiile în care - după cum mi-a spus Andrew (proprietarul unui apartament din prima categorie, cele mai mici, adică 75 de mp - pentru care plătește lunar, doar ca taxe pentru condominium, fix 420 de SGD, adică 300 de EUR de acasă), doar 12% din populația Singapore dispune de un autoturism propriu. Atât sunt de mari prețurile, atât sunt de mari taxele, atât de scumpă este viață. Atât de bine este organizat transportul în comun.
Biroul administrației ansamblului, sală de gimnastică, două mici magazine alimentare, o cafenea, o mică policlinică și cabinet medical, cinci piscine cu dimensiuni și destinații diferite, spațiu pentru barbeque, zone acoperite sau deschise pentru exerciții fizice, loc de joacă pentru copii (un fel de Interlace în miniatură), Lotus Garden - evident, cu un heleșteu de inspirație chineză, teren pentru baschet, teren pentru tenis, pistă de alergare în lungime de un kilometru, sală pentru karaoke, săli pentru evenimente familiale, săli pentru întâlniri, conferințe, business. Și tot ceea ce n-am văzut eu, în plimbările mele prin complex ori ceea ce am uitat să scriu sau ceea ce Andrew a omis să îmi povestească. Că nu se fumează nicăieri în complex - chiar dacă pentru unii cititori de acasă poate părea straniu - este evident. De altfel, în Singapore cam nicăieri nu se poate fuma; chinezii sunt, însă, abili, și, fără a desconsidera legile și regulile (nici nu ar avea altfel cum!), găsesc locuri în care să se adune la o partidă de Go plus o țigaretă.
La fel ca imensa majoritate (75%) a populației Singapore, Andrew, amicul meu Couchsurfing, care m-a invitat în apartamentul lui (etajul 8, deci, al doilea bloc pe înălțime, în colț, unde are doar doi vecini), este chinez de când se știe. Și tot la fel ca în majoritatea cazurilor, încă vii și autentice de azi, bunicii lui sunt cei care au venit, în prima jumătate a secolului trecut, din China în Singapore. Iar tot ceea ce știam, deja, de multă vreme, ca fiind caracteristic acestor familii, se regăsește în cazul lui Andrew. Are trei frați - căsătoriți și având copii; el, Andrew (48 de ani), nefiresc, nu este căsătorit și nu are copii. Mama lui, mama lor, de fapt, este o femeie activă, destoinică, hotărâtă, iar influența ei asupra vieții copiilor este evidentă, puternică, permanentă. După moartea soțului, tatăl celor trei băieți, ea a preluat integral frâiele acestei afaceri chineze care se numește familia tradițională de acasă, plus cea de la birou. Andrew este primul care ajunge în casa mamei (întotdeauna, cu autoturismul lui, mă rog, unul dintre ele, că familia lui are șapte mașini) pentru a o vedea, pentru discuții, pentru un ceai, în jurul orei 06:00, în fiecare zi, de luni până vineri, înainte de a ajunge, la ora 08:00, la biroul de avocatură al familiei. Ceilalți frați ajung și ei, în fiecare zi lucrătoare, în apartamentul mamei, la diferite ore, în funcție de programul familiei și de cel alocat clienților. În fiecare sâmbătă, familia se reunește (în tot felul de combinații, se înțelege, pentru că este mare și pot apărea și alte priorități), pentru o masă de prânz comună, într-un restaurant, de regulă chinezesc. După serviciu (de regulă, în jurul orelor 170, Andrew revine acasă și planifică masa de seară - fie împreună cu noii lui amici Couchsurfing, cum sunt eu, fie cu vechii lui prieteni locali. De fiecare dată, altă gastronomie, altă bucătărie, alte tradiții culinare. Food courts - atât de comune, mai ales în imediata vecinătate a ansamblurilor de blocuri sociale (nimic comun cu ce înseamnă la noi acest concept!). Mall. Restaurant. În nici un caz acasă, pentru că nu gătește niciodată (și nu-i lasă nici pe oaspeți să o facă). Are o teamă uriașă de foc, de curent electric, de gaz; la plecarea din casă, cu excepția celei care alimentează frigiderul, toate prizele sunt oprite, ferestrele sunt închise, rețeaua de internet oprită și ea. Fără comentarii.
Am locuit cu Andrew, în apartamentul lui foarte adecvat pentru două persoane, o săptămână. Și voi reveni, pentru alte două episoade, după Indonezia, respectiv după călătoria cea mare în Malaezia (nu socotesc aici primele patru zile deja petrecute, alături de Tiffany și Rengo, în Pataling Jaya, lângă Kuala Lumpur) și înainte de revenirea în Europa. În complex, în afară de singaporezi, mai locuiesc și străini - proprietari sau chiriași. În unele apartamente (mari sau foarte mari), o cameră și o baie sunt destinate bonei sau femeii de menaj sau bucătăresei care lucrează pentru familia chineză uriașă și care locuiește cu aceasta. Cele mai multe din aceste femei sunt filipineze (fiind preferate altor seminții din Asia de Sud-Est pentru că vorbesc, mă rog, destul de bine, limba engleză și deci - iată ce formă poate lua rasismul - sunt mai bine plătite). În afară de ceea ce am scris deja, femeile astea - interesate doar de bani, mai scot copiii în grădinile complexului, mai plimbă patrupede, mai însoțesc babe și / sau moși mai mult decât bătrâne/i, chiar istorice/i pe aleile umbroase ale acestui condo post-modern.



