Cele mai multe sunt, evident, de bun simț și le întâlnim, peste tot, în lumea civilizată. Altele sunt impuse fie de nevoia de a asigura - în această țară multilingvă, multietnică, multireligioasă, multiculturală, multiculinară (!) foarte complexă din punct de vedere social, o cale de mijloc, un compromis (nici ăsta nu are la noi sensul pe care eu îl caut acum) social, un set comun de valori, bazat pe cunoaștere, înțelegere, acceptare, cooperare și respect mutual.
Altele reprezintă, însă, încă de la fondarea statului modern Singapore, idei pe care arhitectul acestuia, Lee Kwan Yeu, le-a afirmat și le-a susținut, încă de la numirea sa în această funcție, în anul 1959 și care au fost repetate la nesfârșit, de către acesta și de toți cei care au înțeles imperativul momentului și l-au sprijinit, astfel încât, în mai puțin de 20 de ani, să se contureze - din mlaștinile infecte, mizerabile, focare de boli de atunci, din locul aproape distrus și umilit de Japonia (între 1942 și 1945), minunea de oraș - țară care este azi Republica Singapore. Adică - aici am vrut să ajung, toți locuitorii. Atunci și acum. Cum era atunci, nu știu și nu caut. Acum, după populație, structura este asta: 75% chinezi, 13% malaiezieni, 10% indieni plus alte neamuri pentru ce mai rămâne până la întreg. Structura etnică este încă mai interesantă: 31% budiști, 20% creștini, 15% musulmani, 9% taoiști, cam 5 % alte denominări religioase, plus un procent de 20% care se declară fără religie.
Cumva, aici, în Singapore, poți să faci tot ce vrei, cu excepția a ceea ce este strict interzis, anunțat ca atare și pedepsit conform legii. Este nevoie doar să (vrei să) respecți țara în care te afli, să privești atent la ceilalți - care îți dau cel mai bun exemplu, să privești atent toate anunțurile prezente în orice loc public (stradă, trotuar, autobuz, metro, stație de autobuz, parc public sau parc național, aeroport, food court sau mall sau restaurant, ansamblu rezidențial, birou - și tot ce am omis să scriu). În fond, te respecți pe tine și nu te pui într-o situație idioată sau penibilă sau periculoasă ori la limita legalității.
Mai mult, dacă vrei să ai, cu adevărat, o experiență culturală cât mai bogată și mai împlinită, dacă nu ești un banal turist de agenție interesat doar de Sentosa, de Zoo, de Acvariu, de Marina Sands și alte cele inutil consumatoare de timp și de bani - pe care le poți găsi oriunde în Europa sau în Emirate, însă prea puțin ofertante cultural și social, atunci devii atent, curios, interesat și transformi întâlnirea cu Singapore într-una foarte personală - în care, inevitabil, afli ceea ce nu știai, înveți să accepți că, adesea, ceea ce este onorabil și valid acasă, aici este infirmat, că îți poți adresa ție însuți tot felul de întrebări, dar și că răspunsurile sunt foarte la îndemână, exact prin aceste interdicții, reguli, cerințe, solicitări. Iar când revii în România (eu am trăit asta, deja, de multe ori) chiar îți dorești ca măcar unele dintre acestea să devină monedă comună și la noi. Ceea ce, evident, nu se va întâmpla niciodată!
Oamenii, locuitorii (circa șase milioane) se conformează și preiau (informal) de la autorități (sau unii de la alții) sarcina asta de a te ajuta să înțelegi, de a te feri să greșești, de a te călăuzi spre ceea ce cauți, vrei să găsești ori îți imaginezi că îți poate oferi Singapore. Ești bine călăuzit, îndrumat, povățuit.
La fel a fost în cazul meu: KC Andrew, amicul (pe care îl cunoașteți), în profilul pe care și l-a creat pe Couchsurfing, nu se descrie doar pe el (și felul în care locuiește, trăiește, lucrează și se bucură de prezența celor pe care îi acceptă în apartamentul lui din The Interlace), ci - or, îmi dau acum foarte bine seama, descrie (sub forma unei adaptări la sine însuși, la casa lui și familia lui), nuanțat, modalitatea în care el preia mare parte din aceste obligatoriu de respectat lucruri și le prezintă oaspeților lui, cerând insistent respectarea lor întocmai.
În mesajele pe care le-am schimbat, înainte de a ajunge, a insistat asupra celor mai importante/evidente/grave. Iar în seara de 9 noiembrie, când ne-am întâlnit față în față, a urmat încă o discuție amicală, sinceră, deschisă, dar fermă, neechivocă, precisă. Îmi pot imagina, dacă vreau, că nici pe departe, Andrew nu este singurul singaporez care acceptă că face parte din comunitate (mai multe, de fapt - cea chineză, cea din ansamblul în care locuiește, cea a orașului său), că, la fel ca el este majoritatea populației și că, astfel, fiecare contribuie la curățenie, ordine, liniște și securitate, la păstrarea renumelui orașului, la conservarea tradițiilor atât de complexe, diferite și de bogate, la asigurarea ospitalității față de turiști și călători. Fără mândrie, fără emfază, fără ipocrizie.
Ești rugat, de exemplu, în autobuz, ca în cazul în care este aglomerat (nu este), să pliezi căruciorul copilului și să îl pui sub scaunul pe care te așezi cu copilul în brațe (mai mult de jumătate din locuri sunt rezervate pentru călători aflați într-o situație aparte). Ești somat să nu transporți nenorocirea aia de durian (care nu este acceptat - deoarece, chiar dacă este un fruct foarte cunoscut și apreciat de localnici, pute, nici în hoteluri sau în alte locuri publice). Ești anunțat asupra valorii uriașe a amenzii în cazul în care ai tupeul să fumezi acolo unde nu este permis - adică, mai peste tot. Ești atenționat blând, dar ferm, să validezi cardul la urcare (pe ușa din față) și la coborâre (pe a doua ușă), pentru stabilirea corectă a tarifului pe care îl plătești - care se calculează în raport cu distanța totală pe care o parcurgi într-o zi (printr-un algoritm special, la finalul fiecărei zile), dar și pentru cunoașterea precisă a fluxului de călători. Dacă nu ai credit pe card, atunci verși în cutia specială, o valoare pe care ți-o comunică our captain/șoferul, în raport cu destinația ta. Este absolut exclus ca cineva (localnic, turist, călător; copil, adult, vârstnic; apt, invalid) să nu valideze un card. Ești rugat să îți anunți intenția de a coborî, la fel cum este nevoie să semnalezi, din stația în care te afli, șoferului autobuzului pe care îl aștepți, intenția de a urca. Nu ești obligat să saluți șoferul când urci (eu o fac) sau să mulțumești pentru călătorie (eu fac un gest cu mâna după ce cobor).
