În 1968, tata făcea parte dintr-o echipă de filmare compusă din trei flăcăi: el ca șef de producție, un regizor și un operator. Iar cum tata era maestrul aranjamentelor, prințul ideilor avantajoase și rege al persuasiunii, s-a dus la fostul lui coleg din școala militară, devenit între timp colonel de aviație și comandant al companiei Tarom. Întâlnirea a avut ca scop influențarea acestuia să comande un film publicitar studioului Sahia, și deci lui tata. Scriptul făcut de regizorul Titus Mesaroș era despre flotilă, despre locurile unde zboară și despre calitățile încă tinerei companii aero. Generalul a acceptat imediat, în fond nu costa mult deloc, din moment ce ei asigurau zborul echipei iar ambasadele noastre îi puteau găzdui. Pe atunci, Taromul zbura doar în țările comuniste și în câteva capitale occidentale. Era o șansă imensă pe care tata a primit-o. Chiar și dificila problemă a vizelor a mers fără probleme, regimul își dădea bine seama că fără o publicitate susținută, lumea va prefera mereu companiile importante. Așa că planul a funcționat uns.
Băieții plecau în diferitele orașe. Filmau ce filmau iar după o săptămână se întorceau. Mai stăteau apoi o săptămână acasă și zburau altundeva. Sper că înțelegeți ce imensă oportunitate pe tinerii cineaști să poată vizita atâtea locuri interesante când regimul comunist începuse munca lui de creare a "omului nou", cel care detestă civilizația occidentală și stă cumințel între granițele propriei glii străbune!
Prima plecare a fost în Londra. Au ajuns în aeroport și au fost imediat luați în primire de un securist al ambasadei. Nici nu au avut timp să fie uluiți. Iar în zilele de filmare, ca un bun cioban ce era, securistul i-a ținut compacți, umăr lângă umăr. Ba chiar le-a adus și sandvișuri, să nu fie ei nevoiți să intre în vreun restaurant, unde ar fi fost greu de urmărit, deși ei aveau o diurnă ridicolă. Securistul era dresat să nu-i lase din "geană" nicio secundă. Omul nici nu făcea pipi. Era călare pe situație, iar eroii mei nici nu puteau respira. Erau mânați către ambasadă înainte de căderea întunericului și, după ce îi număra de trei ori, ușa se încuia iar cheia zăbovea sub pernă. La sosire, avea grijă mereu să le spună:
- Ce ați văzut azi prin oraș nu-i adevărat! Oamenii o duc rău, sunt toți nefericiți, toți și-ar dori o societate ca a noastră. Am vorbit eu cu ei și știu!
Era un chin să te abții să nu-i râzi în față și să nu-i spui vreo două.
Când în fine, a sosit ziua să se întoarcă în București, cei trei samurai și-au dat seama că singurul loc unde ar putea să savureze, să cumpere câte ceva și să fie liberi ar fi la aeroport, după ce trec de formalități. Au găsit pretextul că ar vrea să filmeze pregătirea de zbor a aeronavei Tarom, și au ajuns cu câteva ore înainte de decolare. Au trecut de vama de graniță și acolo accesul însoțitorilor s-a închis. Securistul nu s-a dezlipit de ei decât când cei trei din echipă s-au pierdut printre călătorii trecuți de vamă. Omul a respirat ușurat, cu conștiința datoriei dusă la perfecțiune și a plecat mândru de el. Cei trei erau liberi să înțeleagă ceva din minunile incredibile ale decadentului, putredului și perfidului sistem capitalist, atât de iubit de "fericiții" oameni noi din "minunatele" țări comuniste.
Așa că, în zona de Duty Free, au zburdat din magazin în magazin, uimindu-se, admirând, probând, încercând să găsească cele mai ieftine lucruri pentru cadouri, în acord cu portofelul lor.
La unul dintre aceste magazine, regizorul a intrat în vorbă cu un tip înalt, surâzător, cu totul distins, care știa bine românește, deși se exprima greu. După scurt timp, întreaga echipă întreținea o conversație plăcută cu el, răspunzând cu plăcere unor întrebări despre România. Omului îi dăduseră lacrimile. Se vedea clar că îi era dor de țara lui. Avea însă grijă să nu îi pună pe cei trei în dificultate cu întrebări despre regimul politic. Avea destulă delicatețe să evite zona. Apoi, după 10 minute de agreabilă și emoționantă conversație, domnul s-a oferit să cumpere fiecăruia câte o cutie de bomboane elvețiene pe care le știa și le savura el. Așa, simbolic. Tata și ai lui au dat să refuze, dar omul deja plecase după ele. Tata i-a întrebat pe ceilalți doi, în secret:
- Bă copii, eu cred că-l știu de undeva pe nenea ăsta! Sigur îl știu, dar nu știu de unde să-l iau!
- Da, spuse operatorul, asta voiam să spun și eu. Cred că e un actor fugit demult, deși vorbește foarte greu, văd.
- Hai să-l întrebăm totuși mai direct.
Omul a venit și le-a oferit cutiile cu fabuloasele praline Suchard. Pe ele erau desenate niște capete de leu. (Mai târziu, după ce noi din familie ne-am înghițit limba de bunătatea lor, tata a decupat acele capete și le-a fixat în ramele unor fotografii de deasupra patului ca prețioase amintiri.)
- Vă mulțumim tare mult, stimate domn. Aș vrea să facem cunoștință. Vi-i prezint pe colegii mei, regizorul Titus Mesaroș, operatorul Vali Mânăstireanu și eu, șeful de producție Eugen Georgescu.
- Sunt încântat, prieteni.
Și atât. Tata, scai pe el:
- Am fi și noi curioși să știm cui se datorează bucuria întâlnirii noastre și cui trebuie să fim recunoscători pentru cadou.
Omul a zâmbit, a ezitat, a zâmbit iar și a zis:
- Nu știu dacă e cea mai bună idee să mă prezint.
- De ce spuneți asta?
- Pentru că e mai bine că nu m-ați recunoscut. Nu sunt prea iubit în țara mea.
- Pentru numele lui Dumnezeu! Nu păreți deloc să fiți vreun criminal! Și toți trei avem senzația că vă știm de undeva.
- Cred. Eu am fost regele vostru.
Moment de șoc. Toți cei trei erau efectiv perplecși:
- Stați, ce? Cine??
- Da, oameni buni. Eu am fost regele vostru, a zis el.
Dintr-o dată, românașii mei au înțeles miracolul situației și uluitoarea întâmplare. Primul gest, cel reflex, a fost că au început să se uite îngrijorați în jur. Apoi emoția a fost atât de mare încât le-au dat lacrimile. Bineînțeles, nu au știut să gestioneze momentul. S-au așezat pe unde au putut, cu priviri fixe, uluite. Dar Suveranul, probabil obișnuit cu astfel de situații când întâlnea români prin drumurile sale în exil, a mers lângă ei imediat.
- Aș vrea să nu fiți atât de emoționați, domnilor. Acum nu sunt decât un om obișnuit. Hai să încercăm să avem o conversație plăcută și să nu atragem prea mult atenția. Discreția noastră e vitală acum. Dacă vă stingheresc, am să înțeleg și am să mă retrag încet.
Tatăl meu, mai îndrăzneț decât colegii lui, s-a ridicat, a luat mâna regelui în mâna sa, și i-a zis:
- Măria ta, majestate, românii ca noi nu v-au uitat! Sunteți încă iubit iar țara e la mare ananghie. Are imensă nevoie de dumneavoastră. Acum nici nu-mi pasă, nu mi-e frică. Trebuie să vă spunem asta....
Regele zâmbea trist, abătut. Rămase îngândurat și îi asculta pe cei trei, care începuseră să toarne critici dureroase despre patria lor confiscată de ciocănari. O făceau cu glasurile unor artiști, unor intelectuali frustrați:
- E urgie, comunismul ne face turmă de oi, ne jignește inteligența, ne suprimă creativitatea. Vor de la noi doar laude. Ne asuprește cu ideologia triumfalistă, ne face plați, ne face complici și noi efectiv NU AVEM CE SĂ FACEM! - au țipat ei înlăcrimați. Ca să nu mai spunem de mizerabilul trai...
Situația era pe muchie de cuțit. Fără voie, cei trei cineaști români s-au spovedit regelui. Au simțit nevoia să se descarce celui mai important român în viață rămas nemurdărit, cel care a fost deposedat de tron pentru cel mai oribil, criminal și sângeros experiment social și politic. Un experiment care a durat mult prea mult, sărăcind nu doar resursele țării, dar mutilând conștiințe, alterând gândiri, plantând în fiecare dintre noi semințele urii și ale fricii. Nimeni nu urăște mai puternic și mai grobian ca cei din Europa de Est. Nimeni nu are atâtea acte de trădări, de oameni dezosați, de lașități, de drame sângeroase, inutile, ca noi, cei din fostele țări socialiste! Totul pornind de la ei, de la cei ce au venit să ne implanteze o ideologie străină de spiritul nostru frumos, simplu, atât de bine conturat în anii monarhiei.
Toate astea, și multe altele au fost spuse acolo, pe aeroportul Heathrow, cu lacrimi în ochi, cu teama de neexplicat a celui ce se simte mereu urmărit. Au fost spuse cu obidă, cu durere, cu exasperarea cea mai sinceră.
A fost o oră intensă, dar mântuitoare.
La un moment dat, Suveranul a fost chemat de urgență la altă poartă de îmbarcare prin stația de amplificare. A fost folosit numele "Michael of Romania", iar atunci regele s-a temut sincer pentru interlocutorii săi. Numele lui, amplificat în tot aeroportul, ar fi putut să atragă vreun fotograf, iar o fotografie a unor români în compania Regelui i-ar fi condamnat automat la cine știe ce pedepse. Sau cine știe ce securist ar fi început să-l caute prin terminale.... Monarhul român nu a vrut însă să plece precipitat. I-a îmbrățișat pe rând pe toți și le-a zis:
- Știu toate astea. Dar vremurile se vor schimba, mereu se schimbă. O să vedeți, eu nu am de gând să mor prin străinătate. Și categoric nu vreau să fiu îngropat în altă parte. Așa că, cândva, cumva, am să vin acasă. Și ne vom revedea. Vom mânca praline și ne vom aminti veseli despre această discuție! Fiți puternici! Vă rog, fiți puternici! Altă șansă acum, nu e. Dumnezeu e mare și Dumnezeu vede tot! Nihil sine Deo, dragilor!
Apoi a plecat, cu ochii aburiți de lacrimi.
Cei trei au rămas triști, uitându-se după el ca după Mântuitor. După o asemenea întâmplare, viața ți se schimbă. E destul să respiri o oră de libertate, să ai contact cu cel ce o reprezintă ca sufletul tău să fie ostoit, împrospătat și ușor ca un fulg.
Tata și ceilalți doi colegi și-au jurat unul altuia să țină secret totul. Dacă vreunul divulga cuiva această întâlnire, toți ar fi avut de suferit consecințe îngrozitoare. Și s-au ținut de cuvânt! De dragul Regelui, de dragul acelei amintiri care era a lor, era momentul lor de adevăr, de curățire, de grație divină. Nu au vrut să-l strice. Tata nu ne-a povestit toate astea decât la vreo doi-trei ani după Revoluție. Era întâmplarea lui de căpătâi, momentul când viața lui a primit lumină. Practic, Regele Mihai a adus soarele peste viața celor trei.
Abia atunci am realizat de ce tata a ținut să decupeze de pe niște cutii de praline acele capete de leu pe care le-a pus cu grijă în ramele tablourilor noastre, ale copiilor: Erau venite din mâna Regelui! Avea mereu deasupra patului lui, așadar, tot ce prețuia mai mult pe lume: familia lui și Regele lui.