Transpirase abundent și mirosea acru. Pielea feței era tumefiată, buzele, lăsate cumva hidos în jos, aveau și ele un tremur... Era îmbrăcat relativ curat dar hainele erau total nepotrivite pentru vară și mult prea mari pentru corpul său mic. Erau și ele boțite, exact ca el.
- Îmi dați voie să mă întind? mi-a zis el ezitant.
- Sigur, vă rog! Vă simțiți cumva rău?
- Da, nu știu dacă ajung în gară.
Mi s-a făcut frică. Mi-era teamă să-l mai întreb ceva, dar nu puteam să-l las așa.
- Cum adică? Ce simțiți?
- Oh, șefule... Ce știi mata...? mi-a răspuns el cu un oftat crunt.
Și-a scos espadrilele gumate și a rămas desculț. Îi transpiraseră și picioarele, așa că mirosul acru s-a întețit. Am văzut că, totuși, omul se străduise să aibă o igienă sumară a unghiilor care, chiar dacă erau desfoliate și galbene, nu erau lungi.
- Dacă te supără ceva, șefule, poți să deschizi geamul. Eu nu pot să mai stau în fund. Iertare.
- Dar totuși, nu vă pot ajuta? Poate ar trebui să merg să caut un medic. Sau măcar pe controlor.
- Nu, nu e nevoie. Trebuie doar să trag de mine un pic. Dacă adorm, cred că rezist. Sper. Vreau neapărat să ajung. Neapărat! Apoi pot să și mor.
- Înțeleg, normal, dar de ce e atât de neapărat să ajungeți la București.
- Merg să-l văd feciorul. El e mare medic.
Greu de crezut, mi-am zis. Niciun om cu scaunul la cap nu și-ar lăsa părintele să ajungă așa.
- Și vă așteaptă la gară?
- Aa, nu, nu știe că vin...
S-a rotit apoi cu greu, cu spatele la mine și a încercat să se relaxeze. Îi era greu... A stat așa, cu fața la perete vreo 2 minute. Apoi s-a rotit din nou cu greu către mine.
- Nu știe că trăiesc..., mi-a zis.
- Poftim?
- Crede că sunt mort. Crede asta de când avea 8 ani. Atunci am intrat la "bulău" și nevastă-mea i-a zis că am murit.
- La bulău? Adică la închisoare? Păi, de ce? Ce ați făcut?
- Eh, povestea-i veche. Am stat 12 ani.
- Păi de ce?
- Am...
- Adică stați, stați! Nu e nevoie. Nu e treaba mea, scuze!
Omul s-a oprit din poveste, puțin mirat. A zâmbit acru și mi-a zis:
- Nu e niciun secret...
- N-o fi, dar nu e treaba mea. Îmi pare doar rău că ați stat atâta timp.
Povestea începuse să mă intrige.
- Dar ia stați. Dacă el avea 8 ani când ați fost închis și acum e medic, iar dumneavoastră ați stat 12 ani, înseamnă că v-ați eliberat demult. Adică pe când era student, probabil.
- Dănuț al meu are 38 de ani. Sunt 18 ani de când sunt pe străzi. Și el e medic mare. E chirurg.
- De unde știți? Cum ați aflat?
- M-a văzut un fost vecin, care a fost la spital la el. Chiar Dănuț l-a operat. Vecinul ăsta al meu a fost singurul om care m-a recunoscut. Eu, înainte, eram un bărbat îngrijit, de meserie eram croitor, cel mai bun din Focșani, să știi mata! Dar na, acum... Acum nu sunt nimic. Trăiesc din milă. Stau în Suceava, pe străzi. Iese lumea din Mega și-mi mai aruncă câte-un bănuț. Îi adunam și-mi luam de băut. Nu prea mâncam și cred că asta m-a făcut cu toate boalele... Și acum o lună, mă vede Stroescu, vecinul. Se pune pe vine, să mă vadă mai bine..."Tu ești, mă, nea Floreo?" mi-a zis. "Da", i-am zis, că eu nu-l recunoșteam. "Sunt vecinul matale, Stroescu, mă mai știi?". Mi-au dat lăcrimile. "Ce-i cu matale? Ce cauți aici? Te știam mort, Dumnezeule mare!". "Ce să fie, nea Stroescu? Încerc să trăiesc și eu cum pot...". "Dar cum ai ajuns aici? Ce ți s-a-ntâmplat?" "Păi am stat închis vreo 12 ani". "Și de ce știu eu că mata ai murit, cine a scornit așa ceva?". "Păi nevastă-mea, Tereza. A venit la vorbitor și mi-a zis să nu cumva să mai intru în viața ei, că pentru ei eu sunt deja mort și îngropat! Așa că lui Dănuț i-a zis că am murit, cred. Apoi vestea s-a răspândit. Dar eu eram închis, și dintr-odată, am rămas și fără libertate, și fără casă, și fără copil, și fără familie... Am pierdut tot. Tot, nea Stroescule!". "Și de-ai matale, nu mai știi nimic? Nu te-ai mai dus acasă? Cum se poate așa ceva? Ai și matale niște drepturi, știi? Ai o casă, o familie... Cum să abandonezi totul, mă nea Floreo? La ce ți-a folosit asta?" îmi zicea... Eu ce să-i spun? Tăceam. "N-ai vrea să știi de ei?" m-a întrebat. "Nuuu, nu vreau! Dacă aflu de ei, doare rău, vecine!"." Să știi că te-ai bucura să știi de Dănuț! E un om și jumătate", mi-a mai zis. Atunci m-a bușit plânsul. Îmi jurasem să nu-l întâlnesc niciodată pe fiu-meu. N-aș fi făcut decât să-l fac să se rușineze de mine. L-aș fi tras în jos. Dar Stroescu mi-a zis: "Nene Floreo, Dănuț e mare chirurg în București. Am fost la el și m-a operat de prostată. Să ți-l ție Dumnezeu, că tare cumsecade e, și tare bun medic e. Am impresia că chiar zilele astea vrea să se însoare. Și mata nici nu ai idee ce copil ai... Cum se poate așa ceva?! Hai să-ți dau numărul lui, îl suni, îi explici și poate înțelege. Doamna Tereza nu mai e, a murit anul trecut... Așa că nu superi pe nimeni." Și mi-a dat numărul. Îl am în portofel. De-atunci, nu mai am liniște, șefule. Vreau să îl întâlnesc. Vreau să-l văd la față și să mă facă el bine. Știu că poate! Simt că poate! Uite, ai cuvântul meu de onoare că nu am mai pus băutură în gură de o lună. Am strâns banii pentru bilet și hăinile astea.
- Și n-ați vorbit cu el la telefon? l-am întrebat eu curios din cale-afară.
- Nu. Nici nu știu la ce spital e. Dar ajung pe peron și-l sun.
- Aveți telefon mobil?
- Ei, da... Nu am. De la public o să-l sun.
- Păi nu cred că mai sunt telefoane publice. Dar, dacă vreți, sunați-l de pe al meu. Uite, vi-l ofer... Dați-mi numărul!
Bătrânul din fața mea începuse să tremure serios. Înghițea în sec, respirația începuse să i-o ia razna, intrase într-o fibrilație groaznică.
- Stați domne, stați un pic, se tot bâlbâia el...
- Hai! Adă numărul. Îl sunăm și vedem ce zice.
- Stai domnule un pic. Mi-e frică...! Dacă nu vrea să mă vadă? Dacă mă trimite la plimbare? Dacă nu e bun numărul?
- Păi sunăm și vedem, eu ce tot spun aici? Hai! Îți trebuie un pic de curaj...
Nu am văzut niciodată în viața mea un om mai speriat ca acel nene Florea, în momentul când i-am cerut numărul. Nici dacă îi stătea cineva cu pistolul la tâmplă, nu ar fi fost așa de speriat, sunt absolut sigur de asta. Tremurând ca în fața morții, a scos din buzunar un portofel rupt, plin de tot soiul de hârtii misterioase. Apoi l-a scăpat pe jos, nereușind să-l deschidă. L-am ridicat și l-am întrebat:
- Care e numărul?
- E scris pe un carton albastru, mi-a răspuns el, aproape plângând.
L-am găsit imediat. Era, într-adevăr, scris foarte atent, cu o cariocă neagră, pe un carton mai gros, albastru. Sub număr, stătea scris cu majuscule "DĂNUȚ AL MEU".
- Șefule, te rog, mai stai oleacă. Mi-e greu...! Stai măcar să ajungem în gară. Nu mai e mult. Te rog eu frumos...
- Uite ce e, nene Floreo, l-am luat eu mai tare. Mai avem vreo 10 minute și ajungem. Apoi eu o să mă cam grăbesc, că am ceva treabă, nu pot sta prea mult. Așa că trebuie să suni acum, cât ai telefonul meu la dispoziție.
Omul era în panică:
- Nu pot, tăticule... Nu pot și gata...
- Măi omule, trebuie să o faci! Dacă vrei să-l vezi, dacă vrei să te vindece de boli, trebuie să-l suni! Nu te-aș grăbi dar uite, am intrat în București! Ce mai întârzii? Îți formez eu numărul și matale îi vorbești.
- Tată, te rog... Stai să o gândim nițel... Ce să-i zic? Că e total aiurea... Nu are cum să mă crează! Sunt mulți ani... El e om mare, acum. Eu sunt cerșetor... Îl fac să se simtă aiurea de tot. Nu am niciun drept, tăicuțule.
- Nene Floreo, de ce ai venit matale la București și ți-ai pus viața în pericol? Nu ca să-l vezi? Nu ca să-l suni?
- Ba da...
- Păi? Eu sunt aici să te ajut.
- Și ce să-i zic?
- Spune-i cine ești. Sigur că o să creadă. Sângele apă nu se face.
Mi-era milă de bătrân. Doar că mie nu-mi place să simt milă. Sentimentul ăsta nenorocit mă face să mă cred superior, și asta nu mi se pare mie corect. Suntem toți egali în fața destinului, în fața lui Dumnezeu dacă vreți, și mă lupt de multe ori să înlocuiesc mila cu compasiunea. Sau cu orice altceva. Deja mă simțeam legat de bărbatul din fața mea. Nu voiam să văd sănătatea lui avariată. Nu voiam să îi plâng de milă. Dimpotrivă, mă simțeam solidar cu el, voiam să îl mobilizez, să contribui și eu, camaraderește, la realizarea marelui său plan. Îmi dădeam seama de magnitudinea trăirilor lui, dar doar teoretic. Nu avusesem timp să empatizez prea mult. Și nici nu aveam timp să ascult lamentări. Nu am putut atunci, în trenul ăla grăbit, să iau în considerare toate elementele.
- Uite, nene. Am să fac eu introducerea. Vorbesc eu un pic, îi spun cum te-am cunoscut, cine ești, și la final, ți-l dau matale. E bine așa?
Cutremurat de perspectiva de a-și auzi fiul, omul din fața mea nu mai putea vorbi.
- Deci îl cheamă Dan Florea, înțeleg, nu?
A dat speriat din cap, cu ochii măriți de o spaimă cât mama spaimelor.
Am scos telefonul și am format numărul de pe carton. A sunat de două ori, și o voce de bărbat mi-a răspuns.
- Alo?
- Alo, bună ziua. Domnul doctor Dan Florea?
- Da!
- Mă bucur mult, să știți! Numele meu e...
Dar când să mă recomand, bătrânul căzu în fața mea, leșinat, cu niște spasme teribile. M-am speriat rău. Am apucat doar să-i spun celui din telefon:
- Mă iertați, o să revin imediat! Am o urgență...
(va urma)