Am intrat și eu în panică. Omul se zbătea între canapelele compartimentului, făcea un soi de spută pe la marginea gurii și scotea niște sunete ca de frig. Ochii îi alunecaseră în sus și pleoapele sale tremurau. L-am luat cu greutate de subraț și, cu ajutorul genunchilor, cumva, l-am suit pe canapea. L-am desfăcut la nasturii cămășii mult prea groase, am deschis larg geamul și l-am luat la palme. Sunetele au încetat, la fel și spasmele. Parcă căzuse într-un somn adânc, dar cu ochii semideschiși. I-am controlat bătăile inimii și pulsul. Abia se distingeau. Dar trăia. Mă speriasem rău. L-aș fi avut pe conștiință. Am ieșit degrabă pe culoar și am început să alerg prin tren să-l caut pe controlorul ceferist. L-am găsit în vagonul alăturat, fumând nonșalant într-un compartiment izolat. Am deschis brusc ușa și i-am zis:
- Vă rog să veniți în vagonul următor, avem o urgență medicală. Cineva e pe moarte, vă rog să veniți repede după mine.
Omul s-a speriat rău. A aruncat țigara pe geamul deschis și a început să alerge în spatele meu. Când am ajuns înapoi, bătrânul meu reușise să-și mai revină un pic. Era treaz și conștient, dar abia putea să respire și transpirase abundent.
- Nea Floreo, cum ești? l-am întrebat îngrijorat. Ce s-a întâmplat?
- Vreau apă..., a zis stins.
Aveam o sticlă mare la mine. Ceferistul și cu mine l-am ridicat în șezut și i-am dat să bea. Apoi mi-am pus niște apă în căușul mâinii și i-am dat pe față.
- Șefule, rău m-ai speriat. Am dat în spaimă. Asta s-a-ntâmplat.
- Eu trebuie să sun la dispensarul medical din gară. Așa e protocolul, trebuie să vină cu un electrocar și să-l ducă la ei. De acolo, pot ei chema mai ușor SMURD-ul. Hai, că trebuie să ne grăbim, aproape am ajuns! ne-a zis ceferistul.
- Nu, te rog, nene... Am altă treabă. Nu am timp de dispensare și de-astea... Mi-am revenit, sunt bine. Nu am nimic! a protestat Bătrânul îngrozit. Nu vreau la niciun dispensar. Am treabă, tăticule...
Ceferistul s-a uitat la mine. Aștepta să iau eu o decizie. M-am gândit un pic și i-am spus bătrânului.
- Nu te îngrijora, tătuță. Uite cum facem. Matale mergi la dispensar, eu o să vorbesc cu fiul matale și o să te găsească el, cu siguranță. Am numărul în telefon, așa că îți pun cartonul înapoi în portofel. Nu te îngriji, am eu grijă de tot. Te rog, ai încredere, ascultă-mă! Îți vreau binele!
Toate vorbele mele, tot ce se întâmpla în jurul lui îl făcea pe bietul om să nu poată sta conștient. Aveam senzația clară că va cădea. Că inima i se va opri. Că nu are nicio șansă să-l vadă pe Dănuț al lui. Erau momente disperate, și pentru el, și pentru mine. Voiam să-l ajut, voiam să îl văd liniștit. Îmi dădeam bine seama că forțam un pic lucrurile, dar nu aveam altă soluție. Omul era dus, se vedea și se simțea că nu mai are mult. Dar nu mereu moartea e un dușman. Dacă înaintea ei ți se întâmplă să ai bucuria vieții, mântuirea după care alergi, moartea îți devine prieten. Dacă omul ăsta atât de avariat, de obidit ar putea să-și revadă fiul, fie și numai pentru câteva zile, sau ore, sau minute, moartea sa ar veni la timp, într-un moment de bucurie capitală. Căci, cinic vorbind, orice ar mai urma după această bucurie, după această mântuire, ar fi aproape inutil. Cred că cineva renumit l-a ținut în viață și i-a mai dat o șansă. Șansa de a-și revedea fiul și, prin asta, șansa de a nu muri cu senzația îngrozitoare că a trăit degeaba.
- Șefule, te rog, nu mă lăsa. Te rog eu mult. Te rog cât pot eu...!
Momentul era de nesuportat.
- Nu te las. Ai cuvântul meu. Te rog, tătuță, nu te lăsa matale! Ține-te bine. Dănuț o să vină la dispensar să te ia de acolo. O să vezi. Doar să te ții bine! i-am zis, strângându-l pe braț și încurajându-l.
Ceferistul a ieșit pe culoar să sune la gară pentru medic. Între timp, trenul făcea manevrele să intre în Gara de Nord. Eu încercam, cu un cuvânt bun și un ton dulce să-l conving pe nea Florea să aibă încredere în mine.
Omul în uniformă a intrat din nou în compartiment:
- Gata, vin ăia de la dispensar și-l ia de la peron. Le-am zis despre el. Au și un medic de gardă. Vine și el, îl vede, și dacă e nevoie, sună la Ambulanță.
- Șefule, ce fac eu acum? Dacă nu rezist? Dacă-mi crapă inima? se lamenta bietul om.
- Nu-ți crapă nimic, tăicuță! Încearcă să te aduni, să te liniștești... Hai, că mai stau cu matale. Nu plec până nu o deslușim! O să fii pe mâini bune, ai să vezi. Când te simți pregătit, îl sun eu pe Dănuț, bine?
(va urma)