Trenul a ajuns în gară. Puținii pasageri au coborât rapid. Ceferistul mi-a zis:
- Merg să văd unde-i medicul cu electrocarul. Dacă coborâți, stați în fața vagonului. Dar mai bine stați în tren. E mai sigur. Îi aduc eu aici.
Apoi, grăbit, a dispărut.
- Ce facem, tăicuță? Poți coborî? Sau vrei să mai stai întins?
- Nu, vreau jos. Nu am aer aici.
- Bine, dar încet de tot. Nu ne grăbim!
Mi-am luat micul geamantan de sus și i-am luat și lui sacul textil în care-și îndesase mica lui zestre. L-am pus să se țină de brațul meu. La scară, am coborât primul, am pus bagajele jos și l-am ajutat să coboare și el. La ultima treaptă, s-a lăsat în fund pe scară, descurajat de distanța până la peron, așa că, practic, l-am luat în brațe. Apoi l-am pus jos. Nu-mi plăcea ce vedeam. Nu arăta bine deloc. Începuse să se clatine. Până să mă dumiresc ce se întâmpla, bătrânului din fața mea i se închideau ochii și i se înmuiau genunchi. Am sărit să-l țin dar m-am dezechilibrat din cauza corpului inert care a venit practic peste mine. Am căzut amândoi, el deja leșinat iar eu, din inerție. Încercând să minimalizez impactul, am produs fără să vreau un soi de piruetă. Nu am reușit să-l protejez. S-a lovit cu capul, în cădere, de o bancă goală, iar eu, panicat, am căzut peste el. Tot momentul ăsta coregrafic a durat exact 5 secunde. Un alt domn care trecea pe acolo, a sărit să ne ajute. Am reușit să-l punem pe moșneag pe bancă, inert cum era el. Scotea din nou acel sforăit înfiorător și avea iar ochii pe jumătate închiși.
Am văzut apoi electrocarul fugind către noi. Medicul, un domn slab și cu o față extrem de preocupată, a sărit imediat din mica mașinuță, în ajutor:
- Ce s-a întâmplat cu domnul, cine poată să îmi zică?
- Eu! Am stat împreună în compartiment. Eu m-am urcat în Ploiești dar dânsul se chinuia încă de la Vaslui, cred. I-a fost rău, are o situație specială pe care trebuie să o rezolve. A leșinat de câteva ori. Avea și spasme, ca niște convulsii epileptice, deși nu cred că e vorba de asta. Dar cred că dumneavoastră veți știi mai bine.
Și-a pus stetoscopul, a ascultat atent bătăile inimii. Apoi, cu mișcări rapide și profesionale, i-a controlat pulsul, reflexele, răspunsul ocular și toate celelalte proceduri, știute doar de ei, medicii.
- Marinică, adă tensiometrul, te rog! i-a spus el celui de la volan.
Tot rapid, fără nicio ezitare, a înfășat pânza albastră a instrumentului pe brațul omului căzut pe bancă și și-a plasat expert stetoscopul sub ea. Medicul era încordat. Noi, la fel. Așteptam în mare tensiune emoțională ceva vorbe din partea omului în halat. După un minut, ele s-au auzit, grave, severe, ca o sentință:
- Va intra în comă. Bănuiesc că are o hemoragie internă, poate și varice esofagiene, sigur un ulcer... E grav. Trebuie ambulanța, în cel mai scurt timp.
A scos telefonul și a sunat.
- Alo, sunt doctorul Soare de la dispensarul de incintă din Gara de Nord. Avem o urgență. Vă rog trimiteți acum ambulanța la noi. Opriți la Coloane. Repet, e urgent. Un pasager a intrat in comă pe tren și... Da! Vă rog, mulțumesc. Dar grăbiți-vă, că-l pierdem!
A închis și fără să stea pe gânduri:
- Marinică, ajută-mă cu targa. Îl luăm la noi, o să-l ia SMURD-ul.
Cei doi au scos targa din platforma eletrocarului si au pus-o pe jos, lângă bancă. I-am ajutat și noi să-l pună pe bătrân pe ea și să închidă chingile. Apoi l-am săltat, cu puțin efort, pe platformă.
- Mulțumim, ne-a zis medicul. De aici preluăm noi.
- Domnule doctor, aș vrea să îl însoțesc. Am să vă zic ceva în legătură cu el.
Omul s-a uitat în dubiu la mine. M-a măsurat cu o privire rece.
- I-ați făcut ceva nasol? Știți ceva ce ar trebui să știm și noi?
Nu am înțeles din prima. Mi-a luat câteva secunde să pricep unde bate.
- Vai de mine, nu! Nu, dimpotrivă, l-am ajutat atât cât am putut și cât m-am priceput. Dar omul ăsta are o poveste. Nu e legată de sănătate, ci e una profund personală. V-o zic pe drum.
- Bine, așezați-vă lângă șofer, eu stau lângă nenea. Îmi spuneți la dispensar, până vin colegii.
Ne-am despărțit de ceferist. Omul și-a făcut o cruce mare, a pus o mână pe umărul bătrânului inconștient și a zis cu blândețe:
- Ai grijă, nene! Fii tare!
Pe drumul către dispensarul gării, care e la capătul sălii dinspre ieșirea de la Coloane, Marinică solicita mașinuța cu pedala "la blană" și lovea puternic cu o cheie franceză în tablă, urlând:
- Pardon!!
Am ajuns într-un minut. Zona dispensarului era relativ nepopulată, așa că medicul Soare a decis să nu-l mai bage înăuntru. Așteptam toți trei ambulanța, cu teama că se poate întâmpla ce e mai rău.
- Să-l mai ascult o dată, a zis medicul Soare și i-a pus stetoscopul la piept extrem de îngrijorat.
- Abia mai bate, mi-a zis. E crucial ca mașina să vină rapid, altminteri... nu cred... Se duce...
- Aoleu, nu trebuie... Vă rog, faceți ceva...
Medicul s-a uitat la mine cu un zâmbet amar:
- Domnule dragă, eu nu prestez minuni...
Doctorul începuse să se frământe din ce în ce mai tare. A alergat înăuntru și a ieșit cu o perfuzie pe stativ. I-a pus-o bătrânului, apoi i-a controlat din nou, într-o stare de alertă totală, tensiunea și pulsul. Mișcările lui nu mai erau atât de bine coordonate, ci febrile. Nenea Florea era însă inert. Din când în când, însă, avea mici spasme din umeri și scotea niște gemete stinse, pierdute prin rămășița de viață de care mai avea parte.
- Vreau să vă întreb ceva, cunoașteți vreun medic chirurg cu numele de Dan Florea? am prins eu curaj să-l întreb pe medic.
- Nu. Cine-i domnul?
- Cred că pe dânsul îl caută omul nostru. E fiul lui.
- Nu am auzit de el, dar asta nu înseamnă că nu există. Păi de ce nu l-a sunat să vină el să-l ia?
- E o poveste lungă. Pe scurt, nu l-a mai văzut de 30 de ani. Acest medic nici nu știe de existența lui, îl crede mort. Și îi e tată bun.
Doctorul s-a uitat la mine pe sub o sprânceană, dubitativ:
- Și dumneavoastră l-ați crezut?
- Cum adică, de ce să nu-l cred? De ce m-ar fi mințit?
- Haideți domnule, sunteți chiar atât de naiv? A vrut să vă păcălească. A venit cu o poveste tristă ca să vă determine să-l ajutați, o fi crezut că altfel îl veți fi lăsat să moară acolo, în compartiment. Cum v-a fentat pe dumneavoastră, a vrut să-i fenteze pe toți ca să-l ajute. Sunt cazuri, am tot auzit de ele. Nu e asta strategia celor ce nu au posibilități materiale? Să vândă o poveste tristă?
Am rămas perplex. Putea fi adevărat. Omul și-a confecționat o legendă cu care să poată manipula. În acel moment m-am simțit atât de jenat de imensa mea naivitate. Și nu era prima dată. Cu toate astea, eu încă nu puteam să admit că lucrurile stau chiar așa. Sigur, indiferent de poveste și de adevăr, am ajutat un om în mare nevoie și aș fi făcut-o oricum. Apoi, e de înțeles oarecum că cineva care se luptă cu moartea ar face orice consideră util să scape de ea. Nu știu, nu e chiar condamnabil la oamenii nevoiași și disperați, de croiala lui Nea Florea. Doar că, uite, iar mă încred în oameni, nu îmi pun niciodată întrebări, și o pățesc.
Dar stai, toate reacțiile alea când am vrut să-i dau telefonul, faptul că citeam frica aia de nedescris în ochii lui, leșinurile cauzate de emoții, alea oare pot minți? Sau e el un actor atât de bun încât m-a convins, pur și simplu? Sau poate că disperarea te face să fii creativ...
Nu, nu eram convins că m-ar fi mințit.
- Eu nu cred că omul ăsta e un șarlatan, domnul doctor.
- Sunt sigur că e, domnule. Dar asta nu schimbă nimic actul medical, e sau nu e, e un pacient în stare gravă.
- Nu e vorba de asta. E vorba că nu am simțit la el minciuna. Dimpotrivă, mi s-a părut că nu i-a fost deloc ușor să-mi spună povestea lui. Și nu cred că a mințit. Pur și simplu, nu pot să cred.
- Există un singur mod de a afla, știți care?
- Nu, care?
- Îi întrebăm pe cei de pe ambulanță. Ei cunosc toți chirurgi. Dacă acel om există, atunci nu a mințit. Deși, dacă stau și mă gândesc, nici asta nu garantează nimic. Dar totuși, dacă acest Dan Florea chiar există și nu-l recunoaște pe așa-zisul tată, tot un șarlatan rămâne. Și așa are să moară, din păcate. Adică, mai pe românește, a trăit degeaba.
Curiozitatea și dorința mea ca acel om al străzii să fi spus adevărul erau extreme. M-am prins afectiv și cu totul în acest joc. Credința mea în umanitate îmi era, de fapt, miza. Și respectul de sine. Un om atât de naiv, care nu simte o minciună atât de gogonată e condamnat să le tot încaseze. De la oricine. Iar asta te face vulnerabil.
(va urma)