În acel moment, afară din gară a oprit o ambulanță cu sirenele pornite. În câteva secunde, două femei agitate au intrat pe poartă, conducând o targă pe rotile către noi. Dialogul dintre medici a început brusc:
- Spuneți, vă rog! a spus doamna medic de pe Ambulanță.
- Caz social. A intrat în comă cum a coborât din tren. Pulsul 45, tensiunea 85 cu 35, posibilă hemoragie internă, la palpare are abdomenul dureros, deci probabil un ulcer perforat. Reflexe slabe, răspuns ocular prezent dar și el slab. Sigur trebuie pus la oxigen. Nu i-am făcut fișă, nu am avut timp.
- E în regulă, preluăm noi de aici. Domnul cine e? l-a întrebat tot pe el, uitându-se la mine.
- Dânsul e cel care m-a solicitat. Au fost în același compartiment. Nu se cunosc.
- Bun, hai să-l mutăm pe targa noastră.
Am ajutat. Doctorița și asistenta dânsei se grăbeau să-l ducă pe nenea Florea la ambulanță. M-am ținut după ele către ieșire.
- Doamnă doctor, doar o clipă vă rog. E foarte important!
- Spuneți, a zis ea sec, fără să se oprească.
- Cunoașteți vreun medic, un chirurg, cu numele de Dan Florea?
- E asta atât de important acum, stimate domn?
- Este vital pentru omul de pe targă! Dar e important și pentru mine.
Femeia s-a uitat către mine, preț de lungi secunde. Cu greu însă, mi-a răspuns:
- Da. E la Floreasca.
- Ah, ce bine! Ați putea vă rog să-l duceți acolo? Repet, e foarte important pentru omul ăsta.
Femeia s-a oprit o secundă în fața ambulanței.
- Nu înțeleg, de ce acolo neapărat?
- Uitați, Dan Florea e fiul acestui bătrân. Pentru el a venit în București.
- Haideți domne, cum să fie tatăl? Nu vedeți cum arată? Ăsta e un om de pe stradă!
- Da, este. Dar credeți-mă, vă rog mult. Nu e nicio schemă sau vreo înșelătorie. E doar o poveste tristă.
Doctorița părea că nu mă crede.
- Dar cine sunteți dumneavoastră și de ce insistați cu treaba asta? Îl cunoașteți?
- Nu. Dar mi s-a destăinuit chiar înainte să i se facă rău. Am și sunat la numărul de telefon al lui Dan Florea dar nu am apucat să vorbesc.
- Uitați, eu acolo îl duceam oricum. Dar nu aș vrea să mă implic în treaba asta, nu e problema mea. Am multe altele de făcut și nu...
- Perfect. De toată treaba asta am să mă ocup eu. Dumneavoastră doar să-l lăsați la camera de urgență. O să-l sun eu.
Femeia nu a mai zis nimic. Împreună cu asistenta și șoferul, au urcat targa în mașină și au început să-l conecteze la aparate. În jurul nostru se strânseseră o mulțime de gură-cască. Doctorița părea agasată, așa că a vrut să închidă ușa ambulanței. Atunci am îndrăznit:
- Mă puteți lua și pe mine? Aș vrea să-l însoțesc.
- Domnule, asta nu se poate! Nu mai puneți presiune pe mine, vă rog frumos!
Astea zicând, a trântit nervoasă ușa. Am rămas aiurit câteva secunde. Apoi am început să mă gândesc ce e de făcut. Voiam să îl ajut. Merita. Mă simțeam responsabil pentru el. Voiam să se termine cu bine, eram sigur că era adevărat tot ce mi-a zis bătrânul cerșetor.
Am căutat din ochi un taxi. Apoi am înghețat. Mi-am dat seama că nu mai știam unde mi-era bagajul. Și nici al său. Nu-mi aminteam deloc ce am făcut cu ele. Am luat-o la goană înspre peron. Mă rugam să-l mai găsesc pe ceferist.
Am avut noroc. Omul era pe bancă și fuma liniștit. Bagajele noastre erau acolo.
- Ați uitat astea, a zis el zâmbind.
- Da, mulțumesc că ați stat cu ele, am tras o sperietură...
- Ce face omul nostru?
- Nu prea grozav. Dar e în drum spre spital. A sosit o ambulanță...
Am luat bagajele și m-am grăbit spre taxiuri. Pe drum, am vrut să controlez dacă numărul s-a salvat în lista de apeluri de pe telefon. Am înghețat din nou. Bateria era aproape dusă.
M-am suit în prima mașină de la coadă.
- La Spitalul de urgență Floreasca, vă rog. Cât mai repede, dacă se poate...
Am pornit în trombă.
- Iertați-mă, ce telefon aveți?
- Samsung, mi-a zis tânărul șofer.
- Ați putea, vă rog să-mi puneți telefonul la încărcător? O să-mi trebuiască acolo... Nu vă rămân dator, să știți.
- Da, sigur. Dați-mi-l.
Pe drum, m-am gândit ce am de făcut. Ar fi trebuit să-l sun din mașină, poate că ar fi putut să îl aștepte el însuși la camera de gardă. Dar nu aveam cum.
Am ajuns în mai puțin de 15 minute. Mi-am luat telefonul de la încărcat, bagajele, am plătit dublu cursa și am intrat în holul Urgențelor. Aveam emoții să-l sun. Îmi era foarte greu să o fac, riscam să nu fiu crezut sau să mi se râdă în nas. Totuși, am scos telefonul și am sunat.
Mi-a răspuns o voce de femeie.
- Da?
- Aoleu. Nu e telefonul domnului doctor? m-am pomenit zicând.
- Ba da, mi-a răspuns vocea. Domnul doctor e în operație. Sunt asistenta pe salon.
- Ah, ok. Sărut mâna. Doamnă, domnișoară, trebuie musai musai să vă vorbesc între patru ochi. E un caz cu totul special. Credeți-mă, nu aș fi îndrăznit altfel să sun.
- Care e treaba?
- Nu, nu așa. Pot veni la salon să vorbim?
Femeia a ezitat un pic.
- Haideți atunci. Etajul 3. Eu sunt Sanda Tatu. Mă găsiți în salonul 4. Dar nu cred că pot sta mult cu dumneavoastră.
- Ok. Vin imediat.
Am lăsat bagajele în grija paznicului și am sărit în primul lift.
La etajul 3, în secția de chirurgie am fost repede abordat de un alt paznic:
- Unde mergeți, domnu?
- Sunt așteptat de doamna Sanda Tatu.
- Dar nu aveți voie pe secție. Sub nicio formă.
- Nu stau mult, domnule. Ies imediat. Doar un minut, vă rog!
- Nu nu, în niciun caz!
Am sunat-o din nou pe asistentă.
- Doamnă, nu mă lasă...
- Dați-mi-l mie pe paznic.
I-am dat telefonul omului în uniformă.
- Da, domnișoară! Nu, nu am cum. Păi e Balaurul pe secție! Nu pot domniță... Nu, nu pot!... Haideți aici, atunci.
A închis și mi-a înapoiat telefonul.
- O să apară ea aici în 5 minute.
Au fost cele mai lungi minute. Dar a venit.
Sanda Tatu era o femeie de până în 35 de ani. Foarte aranjată, foarte atentă cu ținuta ei. Mi-a întins mâna.
- Bună ziua.
- Sărut mâna! Mă numesc Răzvan Georgescu. Haideți un pic mai la o parte.
Ne-am retras într-un colț. Aveam emoții. Mi-era teamă să nu par caraghios.
- Domnișoară, eu am însoțit aici un om. Ne-am cunoscut acum o oră și ceva, într-un tren. Omul ăsta venea de la Suceava. Mi-a zis că vine la București să-l vadă pe domnul Florea. De fapt, să-l cunoască. Din cele spuse de el, am înțeles că domnul Dan Florea e fiul dânsului și că...
Femeia din fața mea a început să râdă.
- Haha, stați, stați un pic. Păi nu are cum, e exclus. Dănuț e logodnicul meu și îi știu bine familia. Îi știu tatăl. Adică tatăl vitreg. Dar tatăl său natural nu mai trăiește de mult. Nu are cum să fie așa, credeți-mă.
- Știu că îl crede mort. Dar nu e. A fost închis mulți ani și mama lui așa i-a zis, că a murit. Am convingerea că omul ăsta nu minte. Domnul doctor și-aduce aminte de înmormântare?
- Nu știu asta. Dar povestea pare absurdă.
- Pe mama lui nu o cheamă Tereza? Nu au locuit la Focșani? Dânsa nu a murit acum un an sau așa ceva?
- Ba da.
- Eu zic că el e tatăl.
- Unde e omul ăsta? Hai să vorbim cu el.
- Din păcate, a ajuns aici în comă. I s-a făcut rău în tren, eu cred că de la emoție. E jos, la Gardă.
Femeia a tăcut îngândurată. Apoi a bufnit:
- Hai domnule, cine poate crede așa ceva?
(va urma)