Rezumat episodul 4: Naratorul cere ca bătrânul să fie dus la Spitalul Floreasca, unde lucrează posibilul fiu al bătrânului. La spital, naratorul o întâlnește pe asistenta logodită cu doctorul Florea. Ea îl contrazice: tatăl biologic al logodnicului ei e mort. Naratorul insistă.
- Da, e greu de crezut, admit asta. Dar vă rog, uitați-vă la mine. Arăt eu a un om care vinde baliverne de-astea? Cu ce scop aș face așa ceva? Nu are de ce să vă fie teamă. E o poveste care trebuie neapărat verificată, mai ales că omul e în mare suferință și ar avea nevoie de fiul lui mai mult decât orice.
Asistenta a făcut un pas în spate și m-a scanat de sus până jos.
Apoi a zis:
- Haideți jos la Gardă. Vreau să-l văd.
Ne-am suit în lift. O tăcere stânjenitoare crea cumva o situație inconfortabilă pentru amândoi. Mă simțeam privit cu neîncredere.
- Să știți că mi-e greu să cred una ca asta, mi-a zis ea în cele din urmă.
- Știu, e normal. Dar eu l-am crezut. Nu avea niciun rost să mintă.
Am ajuns la camera de gardă. Asistenta a intrat acolo iar eu am rămas afară, așteptând cu înfrigurare.
A stat vreo 3 minute. Apoi a ieșit răvășită și mi-a zis:
- Nu știu ce să zic, ce să cred... Îl cheamă Marin Florea, e din Focșani și chiar seamănă cu Dănuț. Dar de aici și până la..., nu știu. Chiar nu știu. Vin cu el, sunt sigură că Dănuț o să-i dea de cap. Vin cu el imediat.
A plecat. Am rămas gânditor. Niște senzații noi, febrile au pus stăpânire pe mine. Mi-era greu să le descifrez. Eram realmente copleșit de toată povestea asta.
Am tras cu coada ochiului în sala de urgențe de fiecare dată când ușa se deschidea. Nu am depistat unde era bătrânul. Vedeam însă două femei în halat alb agitându-se în jurul unui pat.
După nici 5 minute, au apărut cei doi.
- Uite, Dănuț, dânsul e domnul care l-a adus...
Doctorul Florea era un bărbat înalt, suplu, puțin grizonat, cu un păr des și tuns scurt. Purta o barbă foarte îngrijită, și ea tunsă foarte scurt. Părea încurcat și emoționat.
- Bună ziua. Care e de fapt povestea? m-a întrebat.
- Bună ziua, mă bucur foarte mult că am dat de dumneavoastră. Eu am călătorit cu acest om în tren. Îi era rău, am încercat să stau cu el și să-l încurajez, să-l fac să reziste. Mi-a spus că trăia pe stradă, undeva în Suceava, și că un fost vecin, Stroescu parcă, l-a recunoscut și i-a spus cum că dumneavoastră l-ați operat. I-a dat numărul dumneavoastră de telefon. Asta l-a făcut să strângă bani și să vină aici. Mi-a mai zis că a stat închis, că soția Tereza l-a alungat, că era croitor, că știa că toată lumea îl credea mort... Mi-a dat mai multe detalii dar nu sunt în stare să vi le spun acum pentru că sunt foarte emoționat. Poate fi tatăl dumneavoastră. Sunt însă curios, dumneavoastră ați asistat la înmormântarea sa?
Omul din fața mea era năucit. Înghițea des și avea ochii măriți de un soi de panică.
- Nu. Eu știu că tata a fost victima unui accident mortal și că mama l-a îngropat undeva în Dobrogea. Eram mic...
- Da, aveați 8 ani. Nu?
- Da...
Sanda s-a lipit cu capul de umărul lui și i-a zis cu un ton dulce:
- Hai înăuntru, Dănuț. O să aflăm noi tot.
I-a fost greu să se miște. Era extrem de emoționat. În cele din urmă, a oftat puternic și a intrat. Am vrut să intru și eu, nu puteam să stau pasiv. Dar mâna fermă a gardianului de acolo m-a oprit.
*
Am stat pe hol, încă vreo 5 minute. Apoi ușile salonului s-au deschis brusc, lovite de patul pe rotile în care era bătrânul. Un infirmier îl împingea în fugă către lift. Eu am pus bagajul bătrânului pe pat și am rămas în urmă. Dănuț și Sanda erau cu mâinile pe el, ajustând din mers niște perfuzii. Am mers și eu în spatele lor să aflu câte ceva, dar oamenii nu aveau timp să mă observe. L-am văzut pe medic cu lacrimi în ochi, concentrat total pe omul suferind. Atunci i-am căutat privirea asistentei, dar ea îl mângâia și-l încuraja pe viitorul ei soț. Nu m-au observat. Și nici eu nu am mai insistat...
Ușile liftului s-au închis și eu am simțit atunci că rolul meu în povestea asta stranie și dureroasă s-a încheiat.
Am plecat de-acolo cu un suflet greu, cu inima bătând nebunește. Am luat metroul spre casă și abia așteptam să ajung și să fac un duș lung, fierbinte și eliberator. Eram obosit, trist și confuz. Mă gândeam cât de important e ca în viață să faci exact ce trebuie să faci și la timp, să-ți asumi greșelile și să nu cazi. Niciodată să nu cazi. Pentru că suferința ta, neîndreptată, nereparată, are repercusiuni pentru toți cei dragi.
Nu trăim singuri. Și chiar dacă vrem asta, nu putem. Mai devreme sau mai târziu, sufletul nostru zboară și se încolăcește de cei pe care îi iubim. Numai să nu fie prea târziu. Prea târziu înseamnă să mori singur.
Iar asta e de nesuportat.