Așa că m-am mutat mai la coada avionului, pe rândul cu două scaune de lângă hublou, lângă un domn slăbuț (mare avantaj în avion), cu o privire analitică și cam arogantă. L-am salutat în engleză, i-am zâmbit neutru și mi-a răspuns așijderea, după ce m-a scanat scurt. Părea că ar avea chef de vorbă dar eu eram cu gândurile mele, nu aveam deloc chef de alte socializări, de farafastâcuri politicoase. M-am așezat și... probabil că eram foarte absent, foarte departe în lumea mea căci omul de lângă mine îmi spuse într-o americană high-class:
- Va fi bine, nu te teme!
- Nu, zic, nu mă tem, am mai zburat...
- Nu la zbor te gândeai...
- Da, nu la zbor... Așa e...! am admis eu zâmbind aiurea.
- Ceva mare se gătește acolo, în mintea ta...
I-auzi nene, Mafalda...! Omul mă cam intrigase că se băgase așa în sufletul meu. Puteam să-i fi dat ignore scurt, din poignet, dar ceva mă îndemna să răspund. Probabil dorința de a verbaliza fricile mele, sau faptul că mi-era greu să tac 10 ore de zbor sau pur și simplu, omul ăla pirpiriu, cu aerul lui superior și neglijent, îmbrăcat lejer, neras, îmi inspira încredere. Era ceva în privirea lui, nu știu ce...
Și frate dragă, am început să-i spun. Să-mi vărs conținutul. Că sunt în drum spre Pocatello, Idaho, unde am o bursă, că am familia mea acasă în România, fiică și soție, că am îngrijorări majore, că nu sunt sigur că am făcut ce trebuia, că tocmai am renunțat la un statut foarte bun ca să ce?... ca să o iau de la capăt într-o țară pe care nu o cunosc, într-un oraș obscur dintr-un stat și mai obscur, la o universitate de care nimeni nu știe, doar pentru că dobândisem în urmă cu un an o bursă totală de studii? Asta ai vrut, asta ai, domnule american! M-am descărcat timp de o oră, în engleza mea românească. Nu mă puteam opri. Omul a stat și a ascultat atent. Nu m-a întrerupt, doar mă iscodea cu niște priviri mirate sau conciliante, în funcție de desfășurarea poveștii. Zâmbetul lui de fond îmi făcea bine. Avea aerul că știe, că înțelege situația și că tot tumultul ăsta lăuntric e justificat, dar cam prea dramatizat (da, am tendința asta...).
A venit apoi masa și m-am oprit. Parcă eram mai bine, mai liniștit, deși omul încă nu scosese niciun cuvânt, practic. Apoi, după ce a terminat de ciugulit (nu mâncase aproape nimic), mi-a zis placid:
- N-o să-ți placă deloc acolo, în Pocatello, Idaho.
Bravo nene! Asta era tot ce îmi trebuia. Pfuai. Mersi.
- Dar să vedeți, știți, eu am fost acolo acum un an, la un festival coral, oamenii ăia au fost foarte drăguți, după ce am cântat solo-ul meu, au venit imediat la mine și m-au invitat să dau o audiție, am dat-o și mi-au propus pe loc să vin acolo la bursă, mi-au promis că mă ajută să-mi găsesc de muncă, să-mi aduc familia... totul a fost atât de rapid și de profesional, nu puteam să ratez șansa să-mi termin școala într-o universitate americană, bla-bla-bla...
- Ok, dar nu o să-ți placă. Idaho o fi frumos ca loc, dar nu e un centru universitar de încredere. Apoi, ăia toți sunt mormoni, asta e o religie mai ciudată, sunt foarte agresivi în felul cum își racolează victimele, eu nu i-aș lua în serios cu promisiunile și m-aș feri de ei. Și nici nu am auzit de universitatea aia, nici nu credeam că se face muzică pe-acolo. E tărâmul ignoranței și al obscurantismului. Te vei convinge din primele zile.
Îmi venea să opresc avionul și să cobor. Păi ce facem fratele meu, asta îi spui unui tip care și-a deschis suflețelul în fața ta, pe care-l vezi îngrijorat? Care are atâtea speranțe și așteptări. Am rămas brusc cu un dureros blocaj mental. Mă uitam la el cam cum se uită un reparator de biciclete la un motor de Concorde defect.
- Iartă-mă că sunt așa abrupt dar probabil că nimeni nu îți va spune așa ceva acolo. Important e să nu te afunzi, dacă simți că nu-ți place. Să faci ceva. Sunt doar câteva conservatoare autentice în SUA. Acolo ar trebui să ajungi, dacă vrei să faci muzică cu adevărat.
Apoi se apucă să-mi povestească cum e cu sistemul academic american, alunecând dibace spre diversele filozofii ce le patronează. Am intrat amândoi pe nesimțite în politică, în aspectele sociale, ce mai, începu o conversație uluitor de amplă și de variată, cu multe mirodenii stilistice, multe considerații personale originale, fie serioase fie grotești, și mult râs. O încântare. Omulețul ăla din dreapta mea mă fascina. Nu doar prin felul său abrupt de a-ți livra un adevăr rațional, neîndulcit și neinterpretabil, dar mai ales prin felul în care purta o discuție: plin de spirit, plin de intensitate, ținându-mă perfect conectat. Îmi stârnea reacții de tot felul, de la mirare și uluială, la râs copios si eliberator, de la îngrijorarea totală în fața Universului, la mefiența cea mai plată. Trecu prin toate, muzică, medicină, juridice, politică, economie, istorie, geografie, tot. Știa. Știa despre țara mea, despre Europa, despre Rusia, despre oameni, fapte, întâmplări. Cunoscuse multe femei din România, era clar că avusese multă treabă în tinerețe, deși nici atunci nu era prea bătrân. Și încă arăta fit and muscular.
Dar când să-l întreb mai multe despre el, suntem anunțați că urmează să aterizăm în San Francisco. Îmi amintesc limpede cum am rămas amândoi uluiți că cele 10 ore de zbor (de care ne temusem atât de tare la începutul călătoriei) s-au și dus. Nu ne-am uitat măcar o dată la ceas, nici eu și nici el. Nu am avut timp nici să ne uităm la TV sau să facem orice altceva. Ne-am pus centurile și am ajuns în 15 minute în aeroport. El a trebuit să iasă prin altă poartă, dar la plecare mi-a dat o carte de vizită și m-a rugat să trec pe la el a doua zi, pe la prânz, să îmi arate casa lui și să îmi gătească ceva. Mi-a promis și un vin bun. Mi-a spus atunci că îmi va povesti despre viața lui. I-am mulțumit. I-am zis că n-aș rata așa ceva. A plecat vesel și a dispărut prin poarta cetățenilor americani, iar eu m-am pus la coada "Aliens", adică a ne-americanilor, îndurând mica umilință a interminabilei cozi și a interviului formal de acceptare în țară. M-am uitat la cartea de vizită. Scria doar numele său, H. Reid Shaw, attorney, 85 Sausalito Blvd, Sausalito CA.
(va urma)