Fără să vreau, am început să-i povestesc tot: de bursă, de plecarea mea în Idaho, de neliniști și speranțe. El m-a ascultat atent, iar când a vorbit, mi-a spus abrupt că nu o să-mi placă deloc acolo, că Pocatello și universitatea mormonă nu sunt locuri serioase pentru muzică. Vorbele lui m-au tulburat, dar am simțit că avea dreptate și că vorbea din experiență.
De acolo, discuția noastră s-a extins incredibil: am vorbit despre politică, artă, istorie, oameni și locuri. Omulețul acela pirpiriu, Reid Shaw, m-a ținut conectat zece ore, trecându-mă prin toate stările - de la neliniște la râs copios. Mi-a plăcut modul direct și inteligent în care se exprima, felul lui de a pune degetul pe rană fără menajamente, dar și de a da o altă perspectivă.
Nici n-am simțit cum a trecut zborul. La aterizare mi-a dat cartea lui de vizită și m-a invitat la casa lui din Sausalito a doua zi, promițând să gătească și să-mi povestească viața lui. Plecarea lui prin poarta "cetățenilor americani", în timp ce eu stăteam la coada "alienilor", mi-a rămas vie în minte, ca o primă imagine a noului drum care mă aștepta.
După ce am trecut de formalitățile de intrare în SUA, adică o oră și ceva de stat la coadă, destul de obosit dar și încântat de conversația pe care o avusesem cu noul meu prieten american Reid, prietenul meu român Vio, pe care îl rugasem să mă găzduiască vreo 3 zile până aveam să iau trenul înspre Pocatello, m-a întâmpinat zgomotos la banda de bagaje. Era schimbat, de un an de când îl văzusem ultima oară. Avea un aer de om trăit bine, se îngrășase și căpătase un zâmbet un pic arogant.
- Ce faj mă mânca-ț'-aș, veniși la noi la America? Aoleu ce față de țăran ai...! Te-au lăsat ăia să intri cu hăinili alea de fraier pă tine? Ce dracu' ej prost așa...? Pfuai, ce puți a român!
- Vio, mai încet mă, ce ai?
- Dă-i bă în gâtu' mă-sii, cine crezi că înțelege? Să-i ia dracii pă toți!
Vio al meu se distra copios pe seama mea. De fapt, a tuturor. În cel mai românesc stil cu putință, o făcea din sinceră bucurie că mă revede, la fix un an de la turneul în care el rămăsese acolo ilegal (împreună cu mai mult de jumătate din cor). Eh, altă școală, mi-am zis. Alt mod de a-ți exprima trăirile și gândurile.
Am înțeles atunci de ce America e un "melting pot"[i]. Acolo se adună toți, din toate părțile, din toate culturile, prin toate mijloacele. Și se contopesc, în cele din urmă, în ceea ce este marele popor american. Simți diversitatea, varietatea pe fiecare metru pătrat, în fiecare minut, cu fiecare privire.
Vio mă ia in dubița lui... dubioasă și călătorim zgomotos două ore, până-n Union City unde avea să mă găzduiască. Pe drum, ca să nu adorm, îmi povestește despre toată viața lui americană și despre uriașul plan de fentare a autorităților. A vorbit cu o tipă, se însoară "la mișto" cu ea, o să stea împreună într-o casă închiriată vreo două săptămâni (ca să nu fie prins de INS[ii] că nu are nimic în comun cu femeia aia, să știe să răspundă la orice întrebări despre ea), și țac-pac, are cetățenia! 5.000 de coco. Asta că tipa e de treabă și chiar îl place. Altfel ar fi fost dublu și n-are.
- Dar e nasoală mă Răzvane, nu e de mine, e o văcuță cum sunt toate de p-aici. Dar na, la 5.000 de cocoșei, ce vrei...
După un somn de vreo 8 ore și după o veghe nocturnă, a doua zi dimineață iau trenul spre San Francisco, apoi din gară iau un taxi către Sausalito, la adresa de pe cartea de vizită. În mașina aia văd pentru prima dată un aparat GPS și rămân înmărmurit. Șoferul, zâmbind bonom de mirarea mea, începe să mă chestioneze profesional.
- De unde ești? Că e clar că abia te-ai dat jos din avion...
- Din România.
Nicio reacție. Intrigat, îl întreb:
- Știi ceva despre țara asta?
- Da, aveți gimnaste excelente!
- Zi-mi un nume de român care-ți vine în minte acum, îl iscodesc eu. El stă, se scarpină în ureche (să-și pună neuronii la treabă, probabil) și glăsuiește:
- Béla Károlyi!
Era să mor de râs, în sinea mea.
Dar aveam alte treburi, mai importante. Traversam orașul. Lipit de fereastră, mă uitam la cel mai frumos oraș ce-mi fusese dat să văd. Ca o primă impresie, totul era mai mare, mai lat, mai rapid, mai serios construit decât acasă. Curat. Civilizat. Traficul foarte agitat însă ordonat și previzibil. Fără timpi morți, fără blocaje. Clădirile erau și ele amestecate, blocuri superbe în stil art-deco presărate pe lângă zgârie-nori din anii 70, din sticlă și unghiuri drepte, dar și coșmelii inexplicabile.
Oamenii, de tot felul. Mulți cerșetori, nebăgați de nimeni în seamă, mulți dintre ei foarte grași, împingând carturi pline de bulendre către nicăieri, de-a valma cu cei slabi și bine îmbrăcați, în costume scumpe, mulți mușcând câte-un hot-dog sau sugând dintr-o mică găletușă cine știe ce zeamă dulce, delicioasă. Am rămas șocat să văd atâta contrast pe stradă. O balanță extremă. Frumos-urât. Gras-slab. Chipuri inexpresive, goale - oameni plini de energie, mulțumiți de viață. Dorință-resemnare. Totul la extrem. America! Cum și când m-oi potrivi eu în decorul ăsta curios?
Ieșim apoi din oraș. Trecem de Golden Gate Bridge, mai frumos ca-n orice fotografie și, după câteva minute pe o autostradă cu vreo 8 benzi pe-un sens, intrăm în micul orășel Sausalito. La un metru în dreapta șoselei, oceanul Pacific. La 10 metri în stânga, un munte plin până-n vârful său cu palmieri și cu viloace, toate absolut magnifice, toate cu vedere înspre golful San Francisco iar acolo unde privirea traversează golful și se oprește, vezi silueta uluitoare a marelui oraș. Nici nu credeam că există atâta frumusețe pe lume.
După vreo 45 de minute de mers cu taxiul (și vreo 60 de dolari pagubă) ajung în fața unei grădini de vis. O poartă masivă din fier, o sonerie la care sun, puțin speriat. Se aude un țâr plăcut și vocea lui Reid.
- Welcome, dear Răzvan! Come up the stairs, my dear man![iii]
Ușa se deschide singură și urmez cărarea din pietre de râu ce se încovoaie după lămâi și alte citrice necunoscute, arbuști nemaivăzuți și copaci misterioși. Urc vreo 50-60 de trepte și mi se relevă în față o vilă semeață cum eu nu mai văzusem. În pragul ei, marele om micuț, cu zâmbetul său inteligent.
Simțindu-mi imediat copleșirea, preia comanda gentil și mă invită înăuntru. În prag, îi ofer un cadou simbolic, un CD cu muzică românească. (Cumpărasem câteva de la magazinul Muzica, just in case[iv]).
Vizitez apoi casa. Omului îi place să trăiască minimalist. Nimic sclipitor, nimic opulent. Tablouri, cărți, multe cărți, covoare subțiri de mătase indiană, mobilă cu un aer mai antic și mai exotic. Multe CD-uri cu jazz și muzică clasică și nimic altceva. În dining room[v], într-un colț discret, o masă rotundă pe un suport croit manual, masiv, e pusă simplu: o față de masă albă, apretată, un candelabru cu două brațe inegale dintr-un metal negru, două farfurii, tacâmuri vechi din argint, pahare de vin și tărie.
- Aș vrea să te simți ca acasă. M-am interesat care e băutura aperitiv în România dar, din păcate, nu am avut timp să fac rost de țuică (pronunțat "tu-i-ca"), dar am găsit o șliboviță ("sli-bou-uita") sârbească, am înțeles că seamănă.
-E același lucru! îi zic eu împăciuitor.
Și-a pus șorțul și a început să gătească ceva total neobișnuit. Un fel de varză roșie, mai creață decât ce știam eu, cu semințe de susan, iarbă de mare, boabe de fasole, totul tras la tigaie. Apoi pâine prăjită la cuptor cu fileu de anșoa. Și o salată din sauerkraut[vi].
-În această gospodărie, dragul meu, nu se mănâncă carne, doar pește, sper că nu te deranjează. Te pot asigura însă că mă străduiesc să pun pe masă doar mâncare sănătoasă, de cea mai bună calitate. Aici eu nu fac niciun rabat.
Mi s-a părut totul mai mult decât delicios. Dar de-un delicios elegant, mai sobru, mai discret, nu genul de explozie de gust și de savoare de-acasă. Altceva. Intensitatea gustului era la alt nivel însă asta făcea masa o experiență trăită la un alt ritm, la o altă zonă. Nu poți înfuleca, îți dă spațiu să conversezi, să iei notă de ambianță. Și să rămână totuși, totul, delicios.
Conversația a repornit exact de unde se întrerupsese în avion. Reid mi-a povestit despre el, despre drumul său ca avocat, despre faptul că a fost atât de norocos să aibă o carieră de succes la New York ca să își permită retragere devreme. Nu i-a plăcut meseria aia dar... acum studiază harpa, vizitează lumea, stă în California... Se uită înapoi și știe că a meritat. A, și știe să cânte la flaut! A, da, și vorbește fluent câteva limbi. Și practică euritmia, yoga, pilates.
Vinul promis de el era atât de diferit de tot ce știam eu. Bineînțeles, californian, din via Coppola din Napa Valley. Parcă avea un gust mai sărat decât cele românești. Câteva note florale și fructate, sigur. Îți lăsa totuși un aftertaste de prune uscate, puțin sărate. Interesant. Ca tot ce mi se întâmpla.
A sosit apoi prăjitura cu mere, ornată cu un pic de înghețată. Reid îmi spunea de unde le lua, le făcea un istoric complet, îmi vorbea de proprietari, de orășelul acela de artiști iubitori de natură și de contemplare, de avantajele unei mici comunități de entuziaști...
În liniștea binefăcătoare a acelui cămin, pe fondul sonor prestat de Chet Baker, pe fondul schimbării de fus orar, toate păreau trăite cu o altă percepție. Reid mi se proiecta ca un mag, un maestru vrăjitor foarte apropiat de sufletul meu.
Îmi amintesc că eram, fără îndoială, tulburat. Aveam nevoie de aer.
- Ok old chap[vii], hai pe terasă. Tocmai mi-a sosit un ceai foarte interesant. M-ar încânta să-l gustăm împreună.
Am ieșit pe terasă. Noroc că aveam scaun la îndemână pentru că Raiul, măreția lucrării lui Dumnezeu, se arăta privirii mele înmărmurite.
Degeaba încerc să descriu, n-o să iasă. Nu am cum să redau monumentalitatea golfului San Francisco, a oceanului Pacific, a muntelui plin de palmieri și de case de poveste pe care stăteam și nici a contururilor clădirilor din Downtown SF. Toate astea, într-o singură privire și toate astea într-o minunată zi de sfârșit de august. Aveam respirația grea și gâtul uscat. O bucurie ciudată mă căuta, de ca și cum e doar meritul meu că toate astea mi se întâmplau. Trăgeam adânc în piept aerul sărat al oceanului și rămâneam cu privirea pe diverse lucruri nemaipomenite: iahturi cu vele, vapoare de croazieră, silueta magnifică a piramidei Transamerica, flora paradisiacă, străzile șerpuite, fără nicio porțiune dreaptă a șoselei care urcă muntele...
Reid merse după ceai. Eu m-am așezat, nu mai puteam sta în picioare. Aveam nevoie de o secundă să mă dumiresc. Vasăzică acum 3 zile, nu mai mult, eram în troleibuzul 76, într-o înghesuială de zile mari, la 35 de grade, asistând la veșnicele certuri dintre călători întristându-mă de mizeria umană și jurându-mi că nu mai vreau să am parte de așa ceva. Iar acum... asta. Și eu, undeva la mijloc. Confuz peste măsură. Copleșit, pentru că chiar atunci trăiam acea oră pe care te bazezi să te facă să uiți toate problemele. Mi-e greu să uit chiar tot dar, cumva, atunci, am reușit. Câteva zeci de minute, am reușit cu adevărat. Datorită acelui om, de care mă legase o prietenie cu totul neașteptată.
Începusem să sper. Nu poate fi prea rău pe-aici. Dacă am șansa să întâlnesc oameni ca cel din fața mea, sunt safe[viii]. Nu are cum să fie mulți așa, firește, dar măcar câțiva. Mă linișteam... Reid Shaw îmi reaprinse instalația luminoasă din suflet și băgase și artificii. Eram un pic fericit. Ce rău putea să mi se întâmple?
Ce naiv... ce naiv...!
Ceaiul era de fapt un bulb de iasomie care a devenit floare când am turnat apa fiartă peste el. Am sorbit amândoi, l-am apreciat din priviri și... ne-am lăsat capul pe spate, savurând amândoi, într-o gustoasă tăcere, toată nebunia frumoasă a acelui moment. Oftam.
- E atât de bine aici, Reid. Ai o viață foarte frumoasă!
- Hm... Crezi?
- O, da, cred. Tu nu crezi?
- Nu stau să mă gândesc la așa ceva, niciodată. Dar încerc să nu stau pe loc. Să nu treacă viața asta fără să gust din toate bucuriile mele.
- Reid, dar care e marea ta pasiune? Ce te definește?
Omul se uită gânditor la mine. Își mușcă buzele. Mă mai cântărește o dată din priviri. În cele din urmă, mânat de emoție, mă cheamă într-o cameră așa, mai de taină, decorată cu multă simbolistică, cu tablouri pline de înțelesuri ermetice. Registrul ambient se schimbă. E și un alt miros. Mă pune pe un scaun și scoate o cutie. Ochii i se aprind de pasiune. Ceva mistic și foarte cald, emoțional îl năvălește. Zâmbetul lui devine imaginea sufletului. Deschide plin de grijă cutia, apoi îmi explică ce se găsește în ea. Eu vedeam doar niște flacoane.
-Nu sunt doar flacoane, Răzvan. Ceea ce îți arăt eu acum nu am arătat nimănui și te provoc să fie taina noastră.
Așa că nu pot spune mai mult. Pot doar să confirm că tot ce aflam era magic.
Se pare că ori de câte ori Reid și cu mine ne lansam în discuții, timpul își iuțea mersul. La fel s-a întâmplat în avion, la fel s-a întâmplat și cu vizita mea. Și la fel se întâmplă și azi, când, pentru două săptămâni la fiecare 5 ani, îi calc pragul. Ceva din Marele Mecanism al Trecerii se schimbă, se strică, o ia razna, mereu în defavoarea noastră.
Atunci însă, pe 29 august 2000, la prima mea vizită, nu mai puteam întârzia la el. Nu aveam telefon și deci nu-l puteam anunța pe Vio să vină mai târziu să mă ia. Convenisem cu el că nu știu dacă îmi va plăcea, că 3 ore pentru o vizită la prânz ar fi suficiente și că e mai sigur să vină el să mă ia. Așa că i-am lăsat adresa și ne-am dat întâlnire la ora 16, în fața casei.
(va urma)
[i] "melting pot" (eng.) = creuzet
[ii] INS = "Immigration and Naturalization Service" (eng.) = Serviciul de Imigrare și Naturalizare
[iii] "Welcome, dear Răzvan! Come up the stairs, my dear man!" (eng.) = "Bine ai venit, dragă Răzvan! Vino sus, dragul meu!"
[iv] "just in case" (eng.) = "pentru orice eventualitate"
[v] "dining room" (eng.) = "sufragerie"
[vi] "sauerkraut" (ger.) = "varză acră"
[vii] "old chap" (eng.) = "vechi tovarăș"
[viii] "safe" (eng.) = "în siguranță"