Reid (3). Visul american al lui Vio

Rezumatul episodului 2: După formalitățile de intrare în SUA, m-a întâmpinat prietenul meu Vio, cu exuberanța și sarcasmul lui gros de român care prinsese rădăcini în America pe cont propriu. M-a găzduit o noapte, iar a doua zi am pornit spre San Francisco, fascinat de oraș, de contrastele lui și de marea trecere peste Golden Gate, până la Sausalito. Ajuns la Reid, am descoperit o vilă minunată, înconjurată de grădini paradisiace, unde am fost primit ca un vechi prieten.

Reid mi-a gătit o masă vegetariană elegantă, însoțită de un vin californian și de conversația noastră, reluată firesc de unde se întrerupsese în avion. Mi-a povestit despre viața lui de avocat retras, despre muzică, despre pasiunile lui exotice, iar eu ascultam, copleșit de rafinamentul și de inteligența lui. Priveliștea golfului San Francisco din terasa casei m-a răvășit - în doar câteva zile trecusem de la înghesuiala unui troleibuz bucureștean la un colț de Rai.

În acea atmosferă de liniște și magie, Reid mi-a dezvăluit o parte mai tainică a lumii lui, o pasiune ascunsă pe care mi-a cerut să o păstrez ca secret între noi. Am simțit atunci că legătura noastră nu era doar o întâmplare pasageră, ci începutul unei prietenii profunde și neașteptate.

Cu mare mâhnire, Reid și cu mine ne-am luat rămas bun. Îl vedeam sincer dezamăgit, sperase să stau mai mult, eventual chiar să luăm și cina. Ar fi vrut să mă ducă la plimbare prin oraș, să îmi arate câteva minuni locale dar nu i-am știut intențiile și îmi făcusem alte aranjamente. Oricum, chiar și așa, lua sfârșit cea mai interesantă vizită pe care am făcut-o vreodată. Mi-era teamă că nu aveam să-l mai întâlnesc. Așa că ne-am despărțit foarte triști, ne-am îmbrățișat stângaci (nu știam cum se face asta în SUA) și am coborât. Vio, deja acolo, m-a luat din vraja mea și m-a trântit cu capul de realitate:
- Bă, ej nebun, ai văzut frățicule ce e aici? Să-mi bag... Bă nene, ce cartier de premianți! Ăștia sunt toți jmecheri aici, băga-le-aș sârmă-n c*r. Uită-te la mine, să n-am parte de ochișorii mei dân cap dacă în câțiva ani nu mă mut și eu aici! Trei-patru ani îmi trebuie! O să fiu și eu ca ăștia, d-aia am ales să trăiesc in SUA! Uite-te bine la mine! Bă, eu reușesc, am tot ce trebuie!

(Nu a reușit. S-a căsătorit "la mișto" cu colega de muncă dar a fost prins de INS, i s-a anulat căsătoria, a fost suit în avion și i s-a dat interdicție câțiva ani. Acum e trăitor în Constanța, sper din inimă că e bine...).

Pocatello, Idaho

Peste puține zile, aveam să plec la bursa mea misterioasă, la 21 de ore de mers cu trenul, în Pocatello, Idaho, străbătând cu AmTrak deșertul Nevada.

Ajuns acolo, sunt luat în primire de o familie de mormoni, găzduit într-un alt orășel, departe de facultate. Familia avea 21 de copii. Doar 3 ai lor, restul adoptați din întreaga lume, inclusiv o fată de 12 ani, Iulia, din Iași cu care imediat am avut cea mai puternică conexiune. Asta deși ea a venit în SUA pe când avea doar 10 luni.

Oamenii au încercat așa cum s-au priceput să mă primească cât mai bine. Fără ei, nu aveam șansa asta, așa că le-am purtat mereu cea mai vie recunoștință. În casă locuiau vreo 10 din ei. Restul erau deja căsătoriți sau plecați în misionarism sau armată. Era caraghios însă la masă, când trebuia să spunem o rugăciune de mulțumire. Atunci îi apuca creativitatea, erau adevărate discursuri, povestiri, considerații generale despre viață... Pofticios cum mă știți (sau mă bănuiți), răbdarea mea era grav avariată. Saliva mă chinuia, nu știți ce sentimente fabuloase se nasc când ai de așteptat, cu o delicioasă mâncare aburindă în față, ca un copilaș de 3 anișori să termine o poveste spusă în cerc, de vreo 3-4 ori fără ca nimeni să intervină. Apoi urmau bătrânii, care, pe rând, se rugau pentru toți cei 21 de copii. Individual. Rugându-l pe Bunul pentru chestii ca..."Să-i treacă Rebeccăi vânătaia de la picior, să-i ajute lui Matthew să termine cu bine trainingul de la bancă" etc... Venea și rândul meu la urmă, când deja mâncarea era rece de-a binelea:
- Doamne, mulțumesc pentru masă! Ai grijă de noi! Poftă mare tuturor!... la care cei prezenți râdeau cu poftă. Dar degeaba, n-au învățat nimic de la mine.

Totuși, nimic nu a fost plăcut acolo. Eram izolat într-un orășel aiurea, departe de școală. Ca să nu rămân peste noapte blocat în Pocatello, trebuia să iau ultimul autobuz, care era pe la 17, așa că nici nu puteam munci în școală prea mult. Deci nu prea făceam bani. Apoi clipele de singurătate din camera mea erau cumplite. Ajungeam pe seară dar nu prea aveam loc în familia aia. Fiecare avea un program strict iar bătrânii se plimbau de la unul la celălalt, pentru supraveghere. Târziu de tot, după ora 22, rămâneau la TV dar se uitau doar la un post local de muzică country, de o calitate... Computer nu era. Internet nu era. Eram doar eu cu mine. Și cu Ipod-ul meu.

După nici o lună, m-am mutat lângă școală, luându-mi un risc major. Contasem pe faptul că aș fi avut timp mai mult să muncesc și deci, să-mi plătesc o chirie. M-am mutat într-o minunată casă, cu cel mai mare și mai frumos nuc pe care l-am văzut vreodată, plin de un popor de veverițe. Aveam de gând să renunț la orice aspirație profesională și să trăiesc liniștit în acel mic orășel universitar, în acord cu toate promisiunile lor. Îmi imaginam cum familia mea va veni, cum eu voi preda canto în Universitate și cum voi fi membru în Tabernacle Choir. Suna promițător. Safe, oricum.

Nici asta n-a mers, pentru că nu aveam religia lor. Nici nu înțelegeam de ce e așa de important să fii mormon ca să accezi într-un loc pentru care ești bine calificat și nici de ce toate înlesnirile, care pentru toți ceilalți din jurul meu erau la ordinea zilei, pentru mine erau interzise. Dar și ei aveau nevoie de mine, mai ales că au făcut reale eforturi să mă aibă. Care era atunci soluția?

Foarte simplu, să mă convertească. Să mă transforme din creștin-ortodox (o religie istorică dar, nu-i așa, total depășită, care ține lumea în obscurantism, ziceau ei) în mormon (adevărata credință a vremurilor noastre, o cale creștină updatată și singura adevărată, mai ziceau). Și a început calvarul, insidios dar foarte insistent.

Prima dată am fost chemat la decan, cel care mi-a dat un vraf de reviste și broșurele despre statistici și realizări. În toate, studenții erau împărțiți în religii. În toate, mormonii erau în frunte. Iar în toate pozele, ei zâmbeau și toți ceilalți arătau rătăciți și disperați. Profesorii toți arătau o vădită simpatie față de mormoni, îi ajutau, îi chemau la biserică să facă ore suplimentare, cu toată plăcerea. Profesoara mea de canto nu uita ca de fiecare dată să-mi zică că Tabernacle Choir mă așteaptă, vai ce salariu o să am și câte facilități... dar ce păcat că nu pot intra în templul unde ei repetă...

Colegii îmi spuneau Olive. De ce? Haha, nu o să credeți. Pentru că, în optica lor, pielea mea era măsliniu-deschis. Mă credeți? Nu-i nimic, înțeleg, e greu de crezut. Apoi toți îmi spuneau: Ollie, nu ești tu chiar blond ca noi dar ești făcut să fii mormon, felul tău calm și blând, zâmbetul tău uman, dar ce voce, dar ce talent... Per-fect!

Numai că mie nu-mi plăcea absolut deloc treaba asta. Mă indigna. Le explicam: nu sunt eu marele ortodox, nu am fost niciodată și nici nu am șanse, dar e credința în care am fost botezat și duc cu bucurie tradiția mea mai departe. O simt ca pe o moștenire istorică și nu am de gând să întrerup asta. Dar nu, ei nu conteneau.

Apoi au trecut la tehnici agresive. Zilnic, două-trei vizite de la biserica lor. Reducerea numărului de ore de muncă la școală. Nu luam nicio audiție, oricât de ușoară, examenele erau toate în defavoarea mea (deci eram în mare risc să pierd bursa)...

Îmi răsunau tot timpul în minte cuvintele lui Reid din avion: "Nu o să-ți placă acolo. Sunt ciudăței, nu m-aș încrede în ei..."

Nu am mai putut. Am decis să plec. Am rugat un prieten pianist să mă acompanieze și am trimis CD-uri de prezentare mai multor conservatoare adevărate, doar ca să fiu primit la examenele pentru burse. În 10 zile am primit OK-uri de la Londra, Los Angeles, Yale și San Francisco. Doar că îmi trebuia acceptul universității curente să pot pleca.

Mi-am dat toată silința să îi pot convinge fără să atac în vreun fel biserica lor mormonă. Am băgat sentimente, am recurs la ale lor, am invocat sute de motive legate de profesie, de familie, etc... Ei aș, vezi să nu! Un refuz monumental, de la toată lumea. "Noi nu dăm niciodată așa ceva. E alegerea noastră, nu facem nimic ilegal. Noi încercăm să construim ceva aici. Nu ne plac trădătorii." Etc.

Coșmar. Și atât de trist să vezi oameni fără niciun pic de empatie (în ciuda învățăturilor Bibliei, pe care ei practic o foloseau doar în defavoarea mea).

Am ajuns la președintele universității, în audiență. Înțelesesem că el era mai deschis, mai neutru. M-a ascultat și a sunat la biroul de Foreign Students[i].
- Du-te acum acolo. Te așteaptă. Din momentul ăsta, nu mai e treaba mea. Convinge-i pe ei.

Mersi, măi nene președinte. M-ai ajutat de m-ai omorât. Pilat din Pont...

Mai fusesem acolo să o conving pe tanti aia. Nicio șansă nu mi-a dat. Mă și enerva toată prezența ei. Se îmbrăca ca mămăița din Stâlpu, purta ca dulce amintire ecusonul cu care făcuse misionarism (cu 20 de ani în urmă), avea o cocardă cu culorile steagului american (deși era din Dresda) și căra după ea o privire onctuoasă, lăcrimoasă și strident falsă.

Dar m-am mai dus să mai încerc o dată. O ultimă dată.
- Răzvan (pronunțat Rujven) nu mai insista. Mă opun categoric. Nu te mai duce la toată lumea căci e decizia mea și eu nu vreau.
- Dar Johanna, eu aici nu sunt mulțumit! Vreau să plec pentru că nu e ce vreau. Eu am nevoie de un conservator serios. Am fost acceptat să dau pentru bursă la câteva din ele. Dacă nu pot să iau transferul de aici, nu am decât să iau avionul înapoi acasă și să refac tot procesul actelor. Dar eu aici, nu mai stau! NU, MAI, STAU, e limpede?
- Sorry[ii], Rujven, dar ai trecut linia roșie! Adică tu ai trimis materiale altora fără știrea noastră? Ne trădezi așa, pe față? Apoi ce crezi că au ăia și noi nu avem? Ești impertinent. Cu cine îți permiți tu asta, cu NOI? Cu noi, cei care te-am scos din c***t? (... took you out of shit, mai clar).

Deodată, se lăsă liniștea. Johanna încremenise. Ceilalți 5-6 oameni din birou, de asemenea, rămăseseră stane de piatră, cu ochii cât solnița. Porumbelul zbura vesel prin clădire, eliberat de gurița 'mneaei. Nu există nimic mai grav în universitățile americane, și nu doar acolo, ca remarcile sexiste sau, mai ales, depreciative la adresa popoarelor. E un soi de end of career[iii], pentru cine dă drumul pe gură la așa ceva. O crimă academică.

Am preluat scurt controlul și i-am returnat.
- Adică țara mea e o hazna? Adică dacă vin din România nu am niciun drept? Sunt sclav? Asta vrei a spune? Ok. Am priceput. Abia aștept să văd ce părere vor avea cei de la ziarul local. Mâine dimineață la prima oră, acolo sunt!

Femeia a dat să moară. Se făcuse violet la față și o luase cu sudoare. Se uita după calmante.
- Rujven, nu, nu am vrut să zic asta... Nu! Ai înțeles total greșit.
- Vreau să văd ce înțeleg mâine ziariștii. O să îi aduc aici. Să dea dracu' să vă faceți toți că plouă, că atunci chiar o să fac urât! am început eu să urlu în birou, uitându-mă cumplit la ceilalți. Toți erau muți, cu ochii măriți de spaimă. Johanna era șefa lor, sunt sigur că nu le era nici lor pe plac și cred că abia așteptau un prilej să scape de ea. Așa cred. Altfel nu se putea cu ea.

Și am plecat teatral, ca un bariton ce eram. Știam că a cacarisit-o doamna. Dar nu știam exact ce am de făcut, să pot profita... M-am frământat toată noaptea.

A doua zi la prima oră, cine credeți că a bătut la ușa mea, cu ditamai plăcinta de mere în mână și un zâmbet de 23 de inchi? Cum, nici nu bănuiți...?

E simplu. Chiar dumneaei.
- Rujven, te rog să uităm amândoi de situația ivită ieri în birou, m-am lăsat pradă nervilor și am exagerat groaznic. Dacă niciun coleg de-al meu nu mă va raporta, cred că sunt în regulă. A, da, uite, ți-am adus aici acceptul de transfer. Și ți-am făcut o plăcintă, cu toată dragostea. Sper să iei examenul de bursă, oriunde te-ai duce. Dacă nu, te așteptăm înapoi cu drag.

Cred că m-am uitat la ea cu un zâmbet ucigaș. Îmi venea să râd de moaca ei schimonosită de fățărnicie. Dar era un moment în care mă simțeam ca un tigru.
- Johanna, niciodată nu mă voi întoarce aici. Măcar atât e sigur.
- Dar de ce vorbești așa, cu ce ți-am greșit noi? Nu te-am ajutat noi să vii aici? Eu însămi am depus nenumărate eforturi... Unde încape atâta supărare în tine?
- Locul ăsta e o fabrică de vise, Johanna. Voi le vindeți pe cotizații la biserica voastră și încercați prin mijloace perverse să vă folosiți de naivitatea oamenilor și de toate talentele și abilitățile lor.

Știa că știu multe. Cum naiba am părut eu fraierul lor? Mă amuză gândul ăsta acum, dar atunci eram sincer necăjit! Le-am părut o victimă sigură pentru convertire și manipulare.

În fuga murgului vă spun doar că Biserica Mormonă era (e) o afacere. Pe vremea aia, deținea 51% din Mastercard, Pepsi, JetBlue Airlines, Marriott, etc. Regulile de conviețuire erau (și sunt) diabolice, nimeni nu le putea ține ad-litteram, așa că mimau. Mimau buna-dispoziție, mimau credința, mimau zâmbetele, dar plăteau nesmintit zeciuiala la biserică... O oroare.

Prea plinul scârbei ce o simțeam m-a împiedicat să mai discut ceva cu femeia din fața mea. Pur și simplu, nu am mai vorbit nimic, cât a stat la mine. A înțeles starea mea și plecat cu coada între picioare, înfrântă nu de mine, ci de gafa ei izvorâtă din ură și frustrare.

Am mai mers la școală, să pot să muncesc câte ceva. Profesorii se uitau la mine dubios, ca la un lepros. Colegii însă mă admirau în tăcere și când le prindeam privirea, îmi zâmbeau cu adevărat, fără să se prefacă! Sunt sigur că ar fi vrut și ei să plece de acolo, ohooo ce-ar mai fi vrut! Dar nu, nu aveau cum, erau prea legați de comunitate, prin familie, prin biserică, prin cine știe ce jurăminte făcute la cine știe ce zei, în cine știe ce altar din cine știe ce templu...

Apoi a venit vacanța de iarnă. Cu banii pe care îi aveam de acasă nu am rezistat decât trei luni, tot ce-am acumulat prin munca de la școala s-a topit. Nu aveam cum să ajung în țară, să o văd pe Irina. De fapt, nu aveam cum să ajung nicăieri. Singura mea sursă de venit era să dau un concert la biserica catolică, unica din oraș în care se organizau concerte. Am contat pe 600-700 de dolari din donații (nu aveam voie să vând bilete la ușă). Preotul, foarte cumsecade, s-a oferit să mă acompanieze la orgă. Bietul om, rar nimerea un acord corect. Dar când ești disperat, faci concesii. Tot el, extrem de binevoitor, a făcut rost de mâncare și băutură pentru socializare, a printat programe, afișe, a scris o prezentare... Puteam câștiga chiar mai mult! El zicea că ar fi mulțumit doar de la 1.000 de dolari în sus. "Și nu, Răzvan, nimic pentru mine. Tu ești în nevoie, eu o să o mai scot cumva la capăt!"
(Father Xavier Hoyos, dacă citești LiterNet-ul, te îmbrățișez cu mare drag! Nu te-am uitat! Și nici n-am s-o fac vreodată!)

Deci totul era mai mult decât pregătit. Îmi rezervasem bilet până acasă, cu oprire de o zi în Londra, unde aveam să dau examen la Royal College of Music. Planul era perfect! Îmi recăpătasem culoarea din obraji. Studiam intens, repetam cu părintele, eram vesel și vedeam doar lumină înaintea mea.

Numai că baba-iarnă venise cu tot alaiul ei nebun exact în noaptea dinaintea concertului. O zăpadă de peste un metru, un viscol de coșmar, lovise tot statul Idaho. Concertul, bineînțeles, anulat. Dezastru total. Nu aveam bani de chirie, nu aveam bani de facturi, căldura mi-era deja oprită... Mai aveam o zi până la tăierea de curent. Era ora 5 după-amiaza, ora când ar fi trebuit să înceapă concertul iar eu eram în pat, sub plapumă, pe culmile amare ale disperării mute, căutând cu mintea o cale de scăpare. Oricare. Ceva de care să mă agăț, o idee, o soluție de compromis... Ceva! Orice!
Dar nu vedeam nimic în zare. Nicio luminiță. Blanc, totul. O liniște dureroasă mă mușca de piept. Mă uitam înspre tavan și așteptam ceva să mă deblochez și să merg mai departe. Sau un miracol.