La scurt timp am urcat în AmTrak spre Pocatello, 21 de ore prin deșertul Nevada, către bursa "misterioasă". M-a preluat o familie mormonă cu 21 de copii (10 în casă), unde am fost primit corect, dar am trăit o izolare apăsătoare: naveta, ultimul autobuz la 17:00, puține ore plătite, seri lungi între rugăciuni interminabile la cină și televizor pe un singur post de country. După o lună am riscat și m-am mutat lângă școală sub nucul uriaș plin de veverițe, visând o viață tihnită: predau canto, vine familia, poate chiar Tabernacle Choir. Apoi am înțeles prețul: fără religia lor nu existau "înlesniri". A început presiunea de convertire - întâi zâmbitoare, apoi agresivă: vizite zilnice, tăierea orelor de lucru, examene strâmbe. Vorbele lui Reid îmi sunau în cap: "Nu o să-ți placă acolo."
Am hotărât să plec. Am trimis materiale către conservatoare serioase; în 10 zile am primit invitații la examene (Londra, Los Angeles, Yale, San Francisco). Îmi trebuia însă acceptul universității. Șefa de la Foreign Students, Johanna, m-a refuzat brutal până când, scăpată de sub control, a scos o frază disprețuitoare la adresa țării mele. Am întors situația în favoarea mea: a doua zi a venit la ușă cu o plăcintă și cu hârtia de transfer. Atunci am știut că nu mă mai întorc.
Finalul a fost amar. Profesorii mă priveau ca pe un lepros, colegii îmi zâmbeau conspirativ. Pentru a strânge bani de drum și pentru examenul de la Royal College, am organizat un recital la singura biserică catolică din oraș, cu organist pe post de pianist binevoitor. Totul era pregătit, speranța revenise... până când o furtună de zăpadă a îngropat Idaho cu o zi înainte. Concert anulat, chirie și facturi neacoperite, căldura tăiată. M-am trezit singur, sub plapumă, la ora la care ar fi trebuit să cânt, uitându-mă în tavan și așteptând o idee, o ușă, un miracol.
Liniștea a fost brusc spulberată de sunetul telefonului. Mă sperii, mă mir apoi că nu e tăiat pentru că nu îl plătisem niciodată. Să merg să răspund? Nimeni nu-mi știe numărul, poate doar companiile de utilități. Cine știe ce-mi mai pun la plată. Totuși...
- Yes!
- Hello? Răzvan? Te salut, my good man! Sunt Reid, prietenul tău din San Francisco!
- ... (uluit peste măsură, nu pot spune nimic).
- Sunt cel pe care l-ai onorat cu vizita ta astă-vară!
- ...
- Știi tu, am călătorit împreună de la Paris. Hello, still there[1]?
- Reid, da, sigur, vai, cum să te uit... dar... stai... De unde-mi știi numărul??
- Răzvan, nu asta contează, zi-mi mai bine cum o duci. Ceva îmi spune că ai oarece probleme. Să fie adevărat?
Începusem să tremur. Nu puteam sta în picioare. Niște lacrimi uriașe tocmai se ițeau în colțul ochilor și gura mi-era iască...
- Reid, nu-mi vine să cred.
- Răzvan, aș vrea să nu te mai miri atât, zi-mi ce s-a întâmplat și cum crezi că aș putea să te ajut. Doar cere și ți se va da.
... Acum să ieșim un pic din povestire și te întreb, iubite cetitoriu, dacă vreodată în viață ai fost realmente perplex. Adică perplex cu toate simptomele. Perplex în modul în care rotițele minții, care au mers de la naștere așa, permanent, în neștire, s-au blocat, iar întreg sistemul s-a gripat. Căci mie exact așa mi s-a întâmplat în acel moment. Cred că și inima mi-a stat pentru câteva momente.
Bănuiesc că aveam o privire fixă, nici măcar mirată, ci goală de orice conținut. Iată, o clipă de viață mai presus de orice noimă.
Vocea din receptor însă, stăruia.
- Răzvan? Vorbește-mi te rog!
Văzând că nu răspund, se prinde de faptul că sunt bulversat și încearcă o strategie.
- Răzvan, dacă vrei te sun mai încolo. Bănuiesc că ești ocupat...
- Nuu! Stai, Reid, stai! Am atâtea să-ți spun, iertare... Eram doar uluit peste măsură. Nimeni nu știe numărul ăsta... Nici eu nu-l știu. Cum naiba ai...
- Lasă asta. Spune-mi despre tine.
Și i-am zis tot. Au ieșit din mine, rând pe rând, toate angoasele. Am povestit metodic, tot. Am încercat să nu pun patimă, să mă comport demn și să nu îmi arăt meschina mea disperare. Nu era ceva cu care ar fi trebuit să defilez prin fața lui. A nimănui, de fapt! Dar toată povestea ieșea singură, eram conectat la un soi de pilot automat, astfel că în timp ce turuiam, mă puteam observa ca din exterior. Dar nu mă mai puteam opri. Probabil că era prea mult gunoi în inima mea, căci...
- Răzvan, destul. Oprește-te un moment! Hey! Stop! Ok. Uite ce ai de făcut. Te duci mâine dimineață la primul ghișeu Western Union. Ridici niște bani de la mine, achiți ce ai de achitat, îți iei un bilet doar dus până la San Francisco și dai examen aici, la conservator. Vei sta la mine, așa că nu te îngriji de nimic.
- Reid, nu am cuvinte...
- ... Între timp, te duci la școală și studiezi. Te îngrijești doar de asta. Vreau să fii în mare formă, băiete!
- Dar nu știu când aș putea să mă achit de datorie...
- Asta e problema ta?! Eu bănuiesc că ai multe altele de rezolvat. Te rog să nu te gândești la asta. Bun. Deci: Mâine, Western Union, bilet de avion, achiți chirie, facturi și mergi la studiu. Am să te sun și mâine seară să-mi spui când vii. O să vin să te aștept.
Peste nici o săptămână, cine ateriza în San Francisco, îmbrăcat în ditamai paltonul, bocanci și pregătit de iarnă grea? Mandea. Și cine mă aștepta în pantaloni de pânză subțire, cămașă largă și sandale? Reid. Nici măcar asta nu știam, că în San Francisco era cald mereu. Eroul meu m-a întâmpinat cu cel mai curat zâmbet, ceva nemaivăzut de luni bune. L-am luat în brațe și l-am ținut strâns aproape un minut, încercând să-mi rețin plânsul eliberator.
Apoi am revenit în casa lui din Sausalito, la cel mai minunat loc de pe pământ! Reid s-a purtat cu mine minunat. Atunci și mereu de-atunci. Mi-a gătit zilnic, m-a răsfățat cu povești și discuții nemaiauzite și nemaiavute, m-a dus la școală, ba chiar se uita pe gaura cheii când dădeam examen. Când am ieșit victorios, l-am luat în brațe și l-am săltat în sus, mai să-l dau cu capul de tavan. El, o mână de om, eu, ditamai ursul. Era să-i pleznească coastele. Dar era cam tot ce puteam face pentru a-i mulțumi.
Prietenia noastră a continuat, s-a întărit, s-a cimentat și s-a amplificat. Știu că orice problemă aș avea, el e acolo și îmi dă cel mai bun sfat. Știu că am o plasă de siguranță. Știu că emoțional, suntem la unison. Încă are acea capacitate să mă simtă când am probleme și să mă certe când mă feresc să i le spun.
Reid trece acum prin momente grele. O boală sinistră îl macină pe interior. Mă simt absolut neputincios și din cale afară de frustrat că nu îl pot ajuta. Am fost în iulie la el și am stat 10 zile, încercând să mă obișnuiesc cu el așa cum e acum. A fost greu. Nu vă spun mai mult. A fost greu...
Nici până azi nu a vrut să-mi zică de unde a aflat atunci numărul meu de telefon din Pocatello, Idaho. L-am întrebat mereu, l-am implorat să-mi dea măcar un pont. Nu a vrut. A zis că e bine să nu știu. Să o las așa, misterios.
Nu cred în miracole și nu cred în paranormal. Sunt un sceptic prin născare și nimic nu mă poate "desceptiza". Însă întâmplarea asta încă mă uimește, deși nici nu mai vreau să știu răspunsul. M-am obișnuit să trăiesc cu acest mare secret.
Totuși, cred că are de a face cu acele flacoane.
(sfârșit)
[1] "Hello, still there?" (eng.) = "Alo, mai ești acolo?"