Andrei, fratele mai mare al mamei, avea o pasiune extraordinară pentru cai. Așa că a primit o pereche de iepe arabe pur-sânge, de care să aibă grijă. Erau falnice, albe, maiestoase, impozante dar cu un temperament dulce, calm și relaxat. Așa că toată ziua el era în grajd, țesălând, periind, spălând, hrănind și alintându-și prietenii minunați. Mama zicea că veneau vecini din alte sate să-i admire și că aruncau oferte de prețuri amețitoare. Nici gând să-i vândă, prietenii nu au preț. Andrei nu voia decât să-i călărească prin pădurile din jurul comunei Vetiș, la doi pași de granița cu Ungaria. Când nu avea treabă, pleca dimineața cu una dintre ele, Csila sau Stela, pe cărările știute la perfecție, iar pe la amiază făcea un foc undeva într-un luminiș, își prăjea o bucată de cârnat sau își gătea ceva frugal și lăsa calul să se adape sau să rumege iarbă din sac în voie. Apoi își întindea o pătură, citea și trăgea un pui mic de somn, până să se întoarcă acasă, târziu, către seară.
Vremurile erau însă tulburi. Comuniștii au naționalizat toate pământurile și "mijloacele de producție". Gusti baci a avut noroc că nu a zăcut prin pușcării, nu a avut cum să protesteze fără să se pună în pericol. Știa că asta ar fi avut consecințe mult mai tragice. Sigur că a fost un șoc, dar era un om puternic și s-a consolat. În plus, era un adevărat gospodar și, deși a rămas doar cu mica curte din spatele casei, a reușit să facă din ea sursa de hrană a familiei. A înțeles vremurile și s-a adaptat.
Andrei însă nu s-a putut consola. Când cei ce confiscau animalele pentru cooperativă au venit la el în grajd, au fost întâmpinați de el cu furca și cu amenințări crunte. Oamenii însă nu s-au speriat. L-au imobilizat cu ușurință și i-au aplicat râzând o bătaie soră cu moartea. Apoi au luat caii, mânându-i sălbatic cu biciul. Andrei zăcea pe jos, plin de sânge, și plângea cum nu a plâns nimeni niciodată.
Când lucrurile s-au mai potolit, el a început să-și caute, neconsolat, vechii prieteni. Nimeni nu știa unde au fost duși, sau dacă mai trăiesc. Ajunsese să aibă o obsesie. Ar fi făcut orice să-i știe bine, să-i vadă curați și îngrijiți. S-ar fi angajat el, oriunde ar fi fost, doar să-i îngrijească. Dar nu erau de găsit.
Într-o zi, un vecin a venit la el și i-a zis:
- Endruko baci, ți-am văzut iepele departe, la peste 50 de kilometri de-aici. Cred că ele erau, adică sunt sigur!
- Nu se poate, Ioshka Baci, ești sigur? Spune-mi repede unde, te rog! Acum alerg să văd!
- Mă omule, ți-aș spune dar mi-e să nu ai iar belele. Acum tu știi că vremurile s-au schimbat, caii ăia nu mai sunt ai tăi.... Tare mi-e teamă că o să ai un șoc sau că ai să te iei iar la bătaie cu activiștii...
- Ioshka, te rog mult, uite, îți promit că doar mă uit la ei și le vorbesc un pic! Te rog să-mi spui, dacă mi-ești prieten!
Ioshka nu a avut ce face și i-a zis.
Andrei, împreună cu celălalt frate, Augustin, au plecat într-acolo ca din pușcă. Au luat o căruță de ocazie până în Satu Mare, apoi un tren și s-au oprit în satul unde au fost văzute Csila și Stela. Nu au avut de căutat mult. Le-au văzut pe o tarla a CAP-ului de acolo, muncind amândouă din greu la un plug uriaș. Arătau groaznic. Aveau răni sângerânde de la curelele strânse cu cruzime peste carnea lor, erau extrem de slabe, aveau urme de biciuire sadică și sute de muște verzi și obraznice erau adunate în jurul ochilor lor triști. S-a apropiat să-și vadă mai bine prietenele. Iepele, simțind imediat mirosul familiar al lui Andrei, au prins viață și s-au oprit din arat, nechezând ușor de parcă cerând ajutor. Plugarul a început a le biciui cu sete:
- Dii, boalelor, dar-ar dracii în voi de gloabe, diiii!
Apoi, o serie de înjurături băloase. Iepele însă refuzau să înainteze. Andrei a început să alerge, disperat, spre ele, să le protejeze de furia oarbă a plugarului dezlănțuit. A reușit să-l pună jos pe sadic, să-i rupă biciul și să le mângâie, plângând, într-o durere de nespus. Le spunea vorbele lui dulci de alint, și iepele răspundeau, ușurate, cu fornăituri de mulțumire. Andrei plângea cu obidă și încerca să le slăbească legăturile și să curețe cu cămașa lui curată rănile infectate. Augustin era îngrijorat și încerca cumva să îl liniștească. Inutil, însă. Plugarul în schimb, a alergat degrabă în sat și a adus cu el câțiva țărani cu ghioage. Augustin i-a întâmpinat cu mâinile sus, ca și cum s-ar fi predat, și le-a zis împăciuitor:
- Stați, mă oameni buni, stați liniștiți! Iepele astea au fost ale noastre până la naționalizare, le-am iubit și le-am îngrijit ca pe copiii noștri, vă rog, aveți înțelegere. Fratele meu a reacționat aiurea, așa e, dar era foarte apropiat de ele. Vă rog, înțelegeți...
Auzind astea, oamenii s-au oprit. Au pus bâtele pe jos să arate că nu intenționează să fie agresivi, dar le-au zis:
- Noi înțelegem, că și nouă ni s-au luat animalele din bătătură, dar nu facem așa de urât! Așa că plecați imediat de aici, fără nicio altă răfuială! Nu sunteți bineveniți și o să chemăm imediat miliția dacă nu o-ntindeți imediat!
Augustin și-a dat seama că nu mai era de stat, dar fratele lui era de neclintit. Se agățase de grumazul iepelor și nu putea fi dezlipit. Situația putea în orice moment să degenereze într-o bătaie. Augustin a încercat să-l convingă cu vorbe dulci, ca de frați, dar nu a avut niciun succes. În cele din urmă, a trebuit să-l smulgă pur și simplu de lângă cai și să își folosească autoritatea lui de frate mai mare. A fost un chin să-l ducă la gară. Andrei plângea ca un copil, cu ochii împăienjeniți în pământ, disperat, stors. S-au suit într-un tren amărât către Satu Mare. Pe tot drumul, Andrei a devenit nemișcat, inert, pierdut în gânduri. Nu mai vorbea, nu mai auzea, nu mai răspundea. Iar în gara Satu Mare, cum a pus piciorul pe peron, a început să o ia la fugă ca un glonț. Augustin nu l-a mai putut ajunge. L-a căutat toată ziua, a alertat miliția. A doua zi, a venit cu tot satul să-l caute dar nimeni nu l-a mai văzut.
(va urma)