Rezumatul capitolului 1: Anii '50. Familia mamei mele din Vetiș are resurse și contracte pentru tutun cu SUA; Andrei, fratele mamei, primește două iepe arabe (Csila și Stela) și își organizează viața în jurul îngrijirii lor și al plimbărilor. Naționalizarea lovește: pământurile și animalele sunt confiscate, iar Andrei e bătut când încearcă să opună rezistență în grajd. După acest moment, începe o căutare sistematică și insistentă a iepelor; un vecin îi confirmă că le-a văzut la circa 50 km. Andrei și fratele său, Augustin, merg până în satul indicat, le găsesc la munca forțată pe o tarla a CAP-ului, într-o stare proastă și intră în conflict cu plugarul. Intervenția se tensionează când apar localnici cu bâte; Augustin dezamorsează, dar cei doi sunt forțați să plece. Pe drumul de întoarcere, în gara Satu Mare, Andrei intră într-o stare de blocaj, apoi fuge brusc și dispare, declanșând căutări fără rezultat.
Andrei a fost găsit după câteva zile într-o pădure, dincolo de graniță, în Ungaria. Era leșinat de foame, atacat de albine, zdrențăros și cu mințile rătăcite. Nu putea să vorbească. Nu avea nicio expresie pe față. Era inert. Pădurarii maghiari, după ce l-au prins și i-au găsit actele în buzunar, l-au livrat autorităților românești, care l-au internat imediat într-un ospiciu, nu prea departe de satul său. Întâmplarea a făcut ca unul dintre psihiatrii să-l cunoască bine pe Andrei. El era prieten de-o viață cu tatăl lui și al mamei mele, Gusti baci. Știind că e dat dispărut și văzându-l în ce stare cumplită era, a decis să aibă grijă personal de el. Să-l scoată din cumplitul impas emoțional, să-l întremeze un pic, să-i dea un diagnostic definitiv și un tratament, și abia apoi să anunțe familia. Deși acolo era de fapt un sanatoriu de nevroze, nu era chiar un spital de psihiatrie (inițial era vorba să fie transferat la Cluj), oamenii din echipa medicală știau povestea lui și și-au dat toată silința să rămână acolo. A fost greu de tratat. Pe lângă faptul că avea răni suprainfectate pe corp de la un atac masiv de albine sălbatice și de la scărpinările ce practic i-au distrus pielea, medicii se confruntau cu un om care era într-o stare de stupefacție, care nu putea comunica nimic. Nu răspundea la numele lui, nu spunea cum îl cheamă și nu părea să fie conștient de ambianță. Nu avea decât un apetit enorm și o dorință uriașă de a dormi. Dar nu a trecut mult și medicul și-a dat seama că omul din fața lui nu are memorie. O variantă extremă a unei amnezii totale, în sensul că creierul său nu dorea să rețină nimic. Bineînțeles, totul s-a declanșat când și-a văzut caii lui arabi confiscați de activiști de partid grobieni, într-o stare oribilă, slabi, bătuți, triști, răniți, neiubiți, arând umiliți pe o tarla. Medicul a sunat o prietenă, una dintre foarte puținii psihologi de la vremea respectivă, și a rugat-o să vină la sanatoriu și să vadă acest caz extrem de rar. Iar apoi să convină împreună un tratament combinat de psihiatrie și psihologie.
Familia a fost anunțată după vreo două luni. O enormă bucurie a fost pentru ei să afle că Andrei e în viață, pentru că își cam pierduseră speranța. Deși sperau să îl revadă, toți se temeau că s-a sinucis, aruncându-se în Someș. Așa că vestea i-a făcut pe toți să renască!
Era foarte riscant pentru Andrei să aibă vreun șoc la revederea familiei. Totul a fost pregătit minuțios. Mai întâi a venit Edith, soția lui. Înainte ca femeia să intre în salon, i s-a spus să nu cumva să plângă sau să-l bruscheze emoțional în vreun fel. Edith a intrat discret, însoțită de medic.
- Dragul meu, cineva vrea să-ți vorbească. Te rog să te uiți bine la această doamnă și să-mi spui ce simți.
Andrei s-a sculat din pat, respectuos, a salutat-o distant și i-a răspuns:
- Nu simt decât că se uită la mine într-un mod foarte cald și că dă să plângă.
- Dar tu, tu ce simți în acest moment? Nu ți se pare că o cunoști? Nu simți nimic familiar?
Andrei însă a dat din umeri. Apoi i-a zis propriei soții:
- Doamnă, vă rog, stați pe pat, mi se pare că vă simțiți rău....
Cu Andrei era greu s-o scoți la capăt. Era foarte orgolios (ca și mama și ca și toți frații și surorile lor, încă 3 la număr). Nu voia să i se vadă suferința și nu putea admite că nu are memorie. Așa că mai bine nu comunica prea mult cu niciunul dintre membrii familiei. Nu îi mai cunoștea. Nu voia să îi cunoască și îi era greu și neplăcut să aibă mereu contact cu oameni pe care el îi credea necunoscuți. Așa că puțini aveau acces față în față cu el. Adus acasă, nu avea decât să stea în dormitorul lui, să muncească pământul, atât cât știa din reflexele dobândite până la accident, să aibă un mic atelier de tâmplărie și... să citească. Orice citea, îi părea fantastic, deși recitea într-una aceleași cărți, fără să știe. Dar dacă îl întrebai ce a citit, ridica din umeri și încerca să schimbe vorba imediat.
Fiecare dimineață avea același ritual. Edith intra la el, se salutau, apoi el întreba invariabil:
- Dar dumneavoastră cine sunteți?
- Sunt Edith, soția ta.
- Eu am soție?...
În fine, o anume rutină s-a așternut peste viața lui. A stat vreun an la sanatoriu, apoi acasă la el, unde buna lui soție a avut permanent grijă de el. Periodic însă, era reinternat pentru tratamentul psihologic, adică o serie de sesiuni cu acea doamnă, în speranța că se va putea vindeca sau măcar ameliora. Conform celor știute despre această boală, ea are șanse mari să treacă, prin terapie psihologică neîntreruptă. Eh, nu a trecut.
Toată această poveste e din anii 1955-1956. Andrei avea atunci puțin peste 25 de ani. Era căsătorit de vreo doi. Grija lui Edith pentru el, felul său cumpătat și dragostea tuturor l-au făcut să trăiască sănătos fizic mulți ani. Și era întrucâtva fericit, deși nu zâmbea niciodată și nici nu părea vesel. Mereu mirat, mereu surprins de cele mai felurite întâmplări (pe care el le trăia mereu pentru prima dată), dar mereu calm și bun la inimă, m-aș hazarda să spun că a trăit fericit. În felul lui posac. Nu sunt sigur că a fost așa mereu, dar în ultimii săi ani, da, sunt absolut sigur că a fost fericit. Atunci, în anii '90, imediat după Revoluție, când Andrei avea vreo 62 de ani, cei ce au mai rămas pe lângă el din familie i-au cumpărat un cal falnic și prietenos. Nu era el de rasă, dar era frumos tare, rotat, înalt, agil și strălucea de sănătate. L-au dus într-un garaj transformat în grajd și l-au adus pe Andrei să-l întâlnească. Nimeni nu a bănuit reacția. Nimeni nu putea ghici ce a urmat. Andrei l-a văzut și a înlemnit. Apoi, pentru prima dată după mulți, mulți ani, unchiului meu i s-a luminat privirea. A rămas cu ochii mari în prag, și-a pus mâna la gură și a zis doar...
- Doamne...!
Apoi, incredibil, nemaivăzut, i-au dat lacrimi de bucurie! Și a zâmbit, oameni buni! A zâmbit din tot sufletul!
S-a apropiat de el cu evlavie, a început să îl mângâie încet pe creștet, pe greabăn și pe grumaz și a spus, spre uluiala tuturor "Csila...." Csila era una din iepele lui din anii '50. Era prima lui referire la trecutul dinainte de accident. Csila...
Tuturor celor de față le-au dat lacrimile. Au sperat, au fost siguri de fapt că de la acest cal și de la amintirea vagă a Csilei va începe să-și recapete memoria. Erau atât de emoționați, atât de fericiți toți...
Dar nu. Nu s-a întâmplat nimic notabil. Doar că Andrei, care a trăit încă vreo 12 ani de atunci, era dus zi de zi la grajd, și zi de zi i se umezeau ochii, zi de zi îl țesăla, îl peria, îl săruta și îl scotea la plimbare în cerc prin curte. Și de câte ori se oprea să-l sărute și să-l alinte, invariabil, de undeva din străfundurile uitate ale sufletului lui bun și avariat, ieșea mereu acest cuvânt, ca o împăcare, ca o pace cu toți și toate, ca o Mântuire:
- Csila...