Călătoria cu Delta Airlines de la San Francisco la Paris a fost mereu o pildă de politețe și eficiență. Doamnele însoțitoare, cu vastă experiență în a te face să te simți bine la bord într-o călătorie atât de lungă, au mereu un zâmbet prietenos și sincer și reacționează cu plăcere la orice cerere, încearcă să-ți intuiască preferințele și te ajută în orice ai nevoie. Dacă te pui să dormi, vin cu o pătură sau cu o perniță. Dacă ai băut un gin tonic, îți mai oferă unul, fără să-l soliciți. Dacă avionul are locuri neocupate, îți sugerează să te muți pe unul dintre ele, să stai mai comod. Sau vin mereu cu niște coșulețe, cu sandvișuri, cafea, apă sau snack-uri. Totul discret și amabil. Au un talent rar să aplaneze orice mică nemulțumire, să corecteze orice mică deficiență. În fine, te simți ocrotit și răsfățat. Ajungi apoi la Paris. Stai puțin în aeroport, te zgâiești fără chef la Duty Free, apoi te îmbarci într-un avion mai mic, Air France, cu destinația București. Ești mort de somn, vrei acasă, vrei să dormi în patul tău, nu mai ai răbdare deloc... Dar nu poți să nu remarci și la compania asta profesionalismul echipajului, dar cu specificul lor. O eleganță rafinată, un alt soi de amabilitate, mai europeană, mai caldă. Mișcările doamnelor sunt mai înspre balet, ele plutesc, sunt aer pur. Dar stai doar două ore cu dânsele, nu mai ai poftă să socializezi, după atâta călătorit prin ceruri nu vrei decât să treacă timpul mai repede. Nu-ți pasă de oferta de la TV-ul de bord, mănânci expeditiv, în regim de maxim plictis și te rogi să ajungi cât mai repede.
După o călătorie de 20 de ore de la San Francisco la București, cu o noapte de 3-4 ore, absolut dărâmat de somn, dar anticipând bucuria alor mei după un an de absență, când în fine au sosit și bagajele pe bandă, încă uluit că aud atâția oameni vorbind românește, am ieșit în holul de așteptare. Sorin, fratele meu e primul care m-a observat și s-a apucat să strige peste capetele oamenilor:
- Băăă, aici suntem! Piky!!! Aici băăă!
Eu mă fac mic. Irinuca mea începe să alerge către mine și se aruncă în brațele mele. Îmi vine să plâng de bucurie, clipa când o înalț în aer și o strâng tare la piept mi-o doream din secunda când am lăsat-o în aeroport la plecare, tristă și deloc resemnată.
Dar Sorin e acolo, lângă noi. O dă la o parte pe Irina și mă ia și el în brațe scurt, bărbătește.
- Hai, gata cu prostiile că plătim mult la parcare.
Apoi ia unul dintre geamantane și o ia înainte rapid, prin aglomerarea de oameni.
- Stai mă Sorine să respir...! Stai să mă uit și eu la voi!
Nu. Nu e timp, se face că nu mă aude și întinde serios pasul. Noi, după el. Irina merge alături de mine, veselă, fericită. Eu la fel. Vrem să ne oprim, să ne uităm unul la celălalt, să ne spunem vorbe dulci... dar nu putem. Sorin abia se mai vede, undeva înspre intrarea în amărâta parcare etajată. În București, o căldură bleagă, de amiază de iunie. În aer, o suspensie de praf pe care o simt imediat între dinți. Eu transpirat, obosit, obosit din cale-afară, dar bucuros și confuz. Irina bucuroasă și dulce. Sorin grăbit, nesimțitor la emoțiile ce le trăim. Ajungem la mașină, aruncă bagajele în portbagaj și comandă scurt:
- Treci în față!
- Nu, stau cu Irina în spate...
- Treaba ta, hai, îmbarcarea rapid!
Ne punem în mașină. Eu mă uit la fata mea care a crescut uluitor, o iau la pupat, mă las îmbătat de mirosul ei, de zâmbetul ei fericit. Și când să încep să-i pun întrebări, Sorin frânează brusc, dându-ne cu capul de scaunele din față. Apoi deschide brusc geamul cu mișcări nervoase și țipă din călcâie:
- Băăă, 'tuz curu mă-tii, cine are bă prioritate, bivole! Du-te bă de aici, șoferul lui pește, ești prost, băăă! Omori oameni...!
Momentul de tandrețe e ruinat. Eu mă fac iar mic și îndrăznesc a-i glăsui cu voce de pitulice:
- Sorinele, stai mă, nu mai înjura, ia-o încet...!
- Dă-l mă în gura mă-sii de bou! Adică cum să nu-l înjur? Nu ai văzut că avea "cedează trecerea"? Poate mă dau jos la el.
Apoi începe "să o ardă". Depășește tot ce întâlnește, claxonează strident, înjură creativ pe fiecare șofer care nu merge ca el. Cei care merg mai încet sunt imbecili, iar cei care merg tare, demenți. Deși el merge cel mai tare.
- Sorinele, fratele meu alb, mergi mai încet tată, te rog eu. La ce ne grăbim așa?
- Băi Piky, am făcut planul de azi. Mama și restul lumii ne așteaptă la masă, iar după, ieșim la o distracție! Uite, am auzit că e mare târg în parcul Izvor.
- S-o crezi tu, nene! Eu am să dorm cât de repede se poate și ne mai vedem abia mâine.
- Hahaha, ba s-o crezi tu! Aici eu fac planul. Eu sunt bossul. E 4, până la 6 mâncăm și apoi plecăm spre târg. Trebuie să ne întoarcem până la 9.30, că e meci. Am auzit că au tiribombe acolo la Izvor, sunt tarabe cu mici, bere, de-astea, e mișto de tot. Ești în vacanță, ce te tot izmenești? Lasă, că ai timp să dormi. Nu-mi strica planul că fac urât!