În episodul anterior: E anul 2001. După o călătorie transatlantică de 20 de ore de vis, mă izbesc frontal de realitatea românească, direct în holul Aeroportului Otopeni, unde sunt "salvat" de fratele Sorin. Grăbit și total insensibil la oboseala mea, Sorin ruinează momentul reîntâlnirii și pornește o cursă nebună prin trafic. Planul? O masă festivă urmată de o ieșire forțată la "tiribombe" în parcul Izvor! E clar că nu voi avea nicio șansă să scap de tirania fratelui și să mă arunc, în sfârșit, în pat! Dar ceva trebuie făcut!
După o frână bruscă în fața casei, ne-am dat toți jos. Eram peste măsură de fericit să fiu acasă. Toți ai mei erau deja în fața casei, așteptându-mă plini de dragoste. Aveam niște emoții groaznice. Era pentru prima dată când absentam atât de mult din mijlocul familiei, deși, bineînțeles, eram mereu în legătură cu ei prin emailuri și chaturi. Era 2001, nu puteam vorbi prea des la telefon atunci.
Mama a fost prima care m-a luat în brațe. Apoi Radu, celălalt frate, Cristina soția lui, Andreea, nepoata mea. La final, Doina, soția mea de atunci, cu o îmbrățișare mai complexă... Dar și mai lungă. Așa, ca pentru un soț iubitor ce eram.
M-au luat pe sus în casă. Pe terasa casei părintești, un festin întins, ca la o nuntă. Cu de toate. Miliarde de calorii erau aliniate pe lunga masă, gata să fie devorate de guri hămesite. Ale lor, de fapt, mie nu mi-era prea foame. Nu-mi era decât un somn din ăla greu, cleios, cu care nu ai cum să te lupți. Renunțasem chiar și la ideea de a face un duș, cum ar fi fost normal. Tot ce-mi doream era să stau exact 10 minute cu ei, să le ofer micile cadouri și să plonjez în oricare loc orizontal din imediata apropiere. Eram nu frânt, eram knock-out.
Aș, ți-ai găsit... Odată ajunși sus, zarva de bucurie cu care eram întâmpinat a distrus orice speranță. Cu cea mai mare durere în suflet, am zis că trebuie să rezist măcar o oră, să ciugulesc din munca lor creativă din domeniul gastro, la care aproape toți cei din familie erau mari specialiști (eu însă deloc, și așa am rămas, cu mândrie, până azi). Și am început cu desfăcutul cadourilor. Am pus geamantanul cel mare în mijlocul terasei și am început să împart. Bucuria lor a fost impresionantă deși, sincer, nu aveau de ce. Eram un student amărât din estul Europei, trăind de pe azi pe mâine, într-o țară în care ai nevoie de un venit considerabil să poți avea un trai cât de cât omenesc.
După cadouri, la masă. Ceremonialul implica o țuică tare înainte, oferită de Sorin cu o legendă îmbietoare. Apoi mii de aperitive care puteau hrăni lejer un regiment de infanterie pierdut iarna prin Siberia. Te săturai doar să le vezi întinse pe platouri. Am gustat din fiecare câte un pic. Mi-era dor de ele, firește. Zacuscă, vinete, salată de boeuf, salată de crudități, chiftelele mamei, piftia lui Radu, aoleu și văleu... Toate incredibile. Dar eu moțăiam pur și simplu cu ele în gură. Cerșeam milă de la ei, să mă lase să merg la nani.
- Mă fraților, nici nu vă văd, am senzația că sunt sub apă. Vă rog să nu vă supărați, totul e absolut minunat dar nu am cum să mai stau. Merg să mă culc, le-am zis, mirat că pot articula sunetele corect.
- Nici să nu te gândești! Vine ciorba de perișoare, e caldă, e preferata ta, păi noi ne-am muncit aici ca să vii tu să ne strici cheful?? au zis ei prefăcut ofensați.
- Apoi mai sunt sarmale, friptură, prăjituri, m-a încurajat Sorin... Ne-am învoit de la serviciu ca să faci tu pe somnorosul? Hai, lasă vrăjeala. Ai să stai cu noi. Apoi mergem la tiribombe, Irina abia așteaptă. Îți facem o cafea și stai treaz! Ia uite la el, marele domn, face pe obositul! Păi bă, ce s-ar face țara asta dacă ar avea doar oameni ca tine?
- Băi Sorine, dar chiar nu mai pot. Actually, abia te aud...
Atât mi-a fost, să scap un cuvânt din engleză în discursul meu. S-a declanșat taifunul de miștouri:
- Ce-ai zis, mă? Ecșuăli??? Bă, tu nici nu mai știi românește? Fratele meu american, mai ai puțin și nici nu mai putem comunica! Ai stat trei zile la ăia acolo și deja creierașul tău patinează... Ecșuăli, hăhăhă! Ești dus, neică...
Am pus capul pe masă și i-am lăsat să facă mișto. Cred că începusem să visez un pic, dar mama m-a trezit:
- Uite ciorba! Hai, gustă și zi-mi dacă e cum ai vrut-o tu.
Era fantastică, normal. Au urmat sarmalele. Am sărit peste fripturi, pe care nimeni nu le mai putea concepe alunecând spre stomacul doldora. Au venit prăjituri și cafeaua de final. Toată masa, inundată în mult vin de țară, aspru și gustos.
Eram suprasaturat. Stomacul meu supraviețuia la limită, digestia îmi răpea tot sângele din creier iar asta sporea decisiv somnul. Păream ca după un meci de 12 reprize cu Mike Tyson. Mă prefăceam pur și simplu că de fapt nu dorm.
- Gata, e deja șase jumate. Hai, cine vine la târg?
- Nu, Sorine, te rog eu, te implor, nu fă asta! Mi-e absolut imposibil. Am și adormit...
- Cum bă Piky, tu ești nebun? Adică eu nu am băut nimic ca să pot să conduc și tu-mi faci de-astea? Lasă bă, că dormi la noapte, ecșuăli e mai bine așa, a zis el ironic, spre deliciul și râsetele groase ale tuturor.