XXVIII
Am citit astăzi aproape două pagini
Din cartea unui poet mistic,
Şi am râs asemeni cuiva care a plâns multă vreme.
Poeţii mistici sunt filozofi bolnavi,
Iar filozofii sunt nişte oameni nebuni.
Întrucât poeţii mistici afirmă că florile simt
Şi spun că pietrele au un suflet
Sau că râurile intră în extaz sub clarul de lună.
Numai că florile, dacă ar avea simţuri, nu ar mai fi flori,
Ar fi oameni;
Iar dacă pietrele ar avea un suflet, ar fi lucruri vii, şi nu pietre;
Iar dacă râurile s-ar extazia sub clarul de lună,
Râurile ar fi nişte oameni bolnavi.
Trebuie să nu ştii ce înseamnă flori şi pietre şi râuri
Ca să vorbeşti despre sentimentele lor.
Ca să vorbeşti despre sufletul pietrelor, al florilor sau al râurilor
Înseamnă să vorbeşti despre tine însuţi şi despre propriile-ţi false gânduri.
Mulţumită lui Dumnezeu pietrele sunt doar pietre,
Iar râurile nu sunt decât râuri
Şi florile numai flori.
În privinţa mea, îmi scriu proza versurilor mele
Şi-s mulţumit,
Fiindcă eu ştiu că înţeleg Natura din exterior;
N-o înţeleg din lăuntru
Fiindcă Natura nu are lăuntru;
Altfel ea nici n-ar mai fi Natură.
Poeme desperecheate (fragmente)
Dacă voi muri tânăr,
Fără să reuşesc să public nici o carte,
Fără să văd cum arată versurile mele în literă tipărită,
Cer, în cazul când cineva s-ar necăji din pricina mea,
Să nu-şi facă nimeni griji.
Dacă se va-ntâmpla aşa, aşa era să fie.
Chiar de nu vor fi niciodată tipărite,
Versurile mele îşi vor păstra frumuseţea, dacă au fost frumoase.
Numai că ele nu pot rămâne netipărite, dacă au fost frumoase,
Căci dacă rădăcinile pot trăi sub pământ,
Florile înfloresc doar în aer liber şi la vedere.
E obligatoriu să fie aşa. Nimic nu se poate împotrivi.
Dacă voi muri foarte tânăr, ascultaţi ce vă spun:
N-am fost decât un copil care se juca.
Am fost bun ca soarele şi ca apa,
Am avut o religie universală ce le lipseşte doar oamenilor.
Am fost fericit fiindcă nu am cerut nimic,
Nici nu am încercat să găsesc ceva,
Nici nu am găsit că ar exista altă explicaţie
Decât faptul că însuşi cuvântul explicaţie nu are nici un sens.
Mi-am dorit întotdeauna doar să stau în soare sau în ploaie -
În soare când era soare
Şi în ploaie pe vreme de ploaie
(Şi nicicând contrariul),
Să simt căldura şi frigul şi vântul,
Şi să mă mulţumesc cu atât.
Odată am iubit, am crezut că voi fi iubit,
Dar nu am fost iubit.
Nu am fost iubit dintr-o singură mare pricină -
Fiindcă nu trebuia să se-ntâmple.
M-am consolat revenind în soare şi sub ploaie,
Aşezându-mă din nou pe pragul casei mele.
Până la urmă, câmpiile nu sunt la fel de verzi pentru cei iubiţi
Cât sunt ele pentru cei neiubiţi.
A simţi înseamnă a fi distrat.
***
Dacă, după moartea mea, va dori cineva să-mi scrie biografia,
Nimic mai simplu.
Ea are numai două momente - cea a naşterii şi cea a morţii mele.
Între una şi cealaltă toate zilele-mi aparţin.
Eu sunt uşor de definit.
Am trăit ca un damnat.
Am iubit lucrurile fără pic de sentimentalism.
Nu am avut nicicând vreo dorinţă pe care să n-o fi putut realiza, căci mi-am păstrat
în tot acest timp vederea.
Chiar şi auzul nu a fost pentru mine decât un acompaniament al vederii.
Am înţeles că lucrurile sunt reale şi perfect diferite unele de altele;
Pe toate acestea le-am înţeles cu ochii, niciodată cu gândirea.
A le înţelege cu gândirea ar însemna a le găsi pe toate identice.
Într-o zi m-a prins somnul cum i se întâmplă oricărui copil.
Am închis ochii şi-am adormit.
În afară de asta, am fost unicul poet al Naturii.
(poeme semnate Alberto Caeiro)
(Fragment din volumul "Opera poetică de Fernando Pessoa, semnate de heteronimii săi Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Alvaro de Campos şi de Fernando Pessoa însuşi". Traducere din portugheză de Dinu Flămând. Editura Humanitas Fiction, 2011)