Obsesii - Gărgăunii de Radu Cosaşu

Scrise cu creionul şi şterse cu guma, sau aşternute pe hârtie cu pixul ale cărui urme negre-albastre nu pot fi distruse decât prin haşurări energice, textele lui Radu Cosaşu nu au nici ritmul săltăreţ, nici directeţea, nici vesela inconsistenţă a multora dintre filele literaturii de azi.

Mă refer la Supravieţuirile epice ale scriitorului, iar nu la contribuţiile lui propagandistice de tinereţe, din sfera reportajului (realist-socialist), ori la întinsa lui publicistică ulterioară, cu momente de incontestabilă reuşită stilistică, dar aflată sub ştacheta acestei proze excepţionale. Logica rămâne cea mai rezistentă operă din bibliografie; dar, departe de a ilustra un contrast valoric, celelalte cărţi ale ciclului au la rândul lor o uimitoare vitalitate literară. Gărgăunii, care şi-a recâştigat după aproape douăzeci de ani titlul dorit de autor (şi înlocuit, în 1988, cu Cap limpede!), nu porneşte prea bine la drum. Deşi replica de incipit are potenţial dramatic (în sens comic): "- Până la sfârşitul anului, eşti un om la 200.000 lei!", paginile următoare se adună greu, datorită predilecţiei lui Radu Cosaşu pentru calambururi, poante lingvistice, jocuri de cuvinte aglomerate inutil. Chiar dacă eroului îi place şalăul bonne femme şi, atunci când îl savurează, zboară cu gândul la domina bona a lui Călinescu, sudura bonne femme-ului de bonomia cutărui redactor-şef mi se pare forţată. La fel, descrierea personajului care "domnea - şi uneori dormea" într-un birou, ori felul în care îşi "răspund", într-o scenă, reacţiile protagonistului şi lecturile celor pe care îi întâlneşte. Unul vede roşu în faţa ochilor; altul citeşte Roşu şi negru. Facil.

Acuzat în "obsedantul deceniu" de puerilitate, neseriozitate, umor nesănătos, vag relativism, inteligenţă contrapusă devotamentului pentru Cauză, şi alte culpe încă mai grave, Radu Cosaşu şi-a făcut o mască din această aparenţă zâmbitoare. Ea fu pe placul femeilor cucerite de don Juan-ul bucureştean, cel puţin până la pragul în care sentimentalismul lor funciar s-a văzut contrariat. Dar - inclusiv în Gărgăunii - protagonistul ştie să provoace nu numai râsul, ci şi plânsul, să atingă coarda sensibilă sau, dacă nu o găseşte uşor, s-o caute şi s-o descopere împreună cu proprietara. Urmărindu-l şi urmându-l (iată că am căzut şi eu în mania nevinovată a jocurilor de cuvinte) pe erou în cele câteva zile de iulie, an 1961, în care e situat prezentul cărţii, vom vedea cum foste amoruri răsar la tot pasul. Ele nu sunt exclusiv rodul bogat al memoriei, ci şi întruchipări neaşteptate, surprinzătoare, la limita coincidenţelor neverosimile. La o partidă de poker frumos jucată şi remarcabil narată (precum, în Logica, una de belotă), fostul reporter îl întâlneşte pe un "medievalist" pitoresc, proaspăt ieşit din închisoare (venit, aşadar, "din altă lume") şi care se întâmplă să fie tatăl lui Gaby, dragostea lui nevindecată. Un dor năpraznic îl inundă pe pokeristul scriitor, care îşi lansează, în timpul jocului, obişnuitele pariuri nu-atât-de-ludice. În Logica, plasată cu câţiva ani mai devreme, ele erau o formă de a cere Providenţei detalii despre publicarea unor texte şi calitatea lor literară. Aici, aceeaşi Transcendenţă e invocată pentru a precipita regăsirea iubitei. Dacă îi intră o anumită carte acum, va risca o cacealma mai încolo; şi dacă aceasta îi va reuşi, îl va întreba pe "medievalistul" oponent ce mai ştie de Gaby a lor.

În acest fel întortocheat şi ambiguu sufleteşte, cu fandări şi retrageri bruşte, infinite tatonări ale terenului şi câte un gest decis, aproape brutal, de apropiere sau de ruptură, cu interiorizarea şi subita violenţă a tuturor timizilor, procedează şi supravieţuieşte personajul lui Cosaşu: lui-même. În ciuda parantezei în care l-a aruncat gestul lui curajos din 1956 (pledoaria imprudentă pentru "adevărul integral") şi în pofida ezitărilor, amânărilor, speranţelor până mai deunăzi deşarte, viaţa subiectului transformat în propriul obiect artistic dovedeşte o frapantă omogenitate. Liantul acestei existenţe împrăştiate, disparate, evoluând sau involuând în funcţie de comandamentele politice, de strângerea şi slăbirea şurubului ideologic, de toanele lui Reznicek-Răutu, este chiar (auto)ficţiunea chemată s-o exprime. Dus de volbura sentimentului pentru Gaby, eroul ia trenul de noapte până la Bicaz; ajuns aici şi descins la un birt, are surpriza să regăsească un alt amor, vechi şi tarifat, o fostă "boarfă" care-l mângâiase prin '47. O nouă coincidenţă, din seria despre care vorbeam.

Când Gaby însăşi apare în cadru (la fel, parcă în chipul cel mai firesc), personajul central şi autorul care îl reflectă se iau după ea şi îi fac mărturisiri lacrimogene. Femeia e însă în febra unei îngrozitoare dureri de dinţi, astfel că sentimentele vechiului iubit i se par, prin raportare la senzaţiile ei de acum, palide. Cu toată suferinţa fizică, Gaby e vădit interesată de un lucru. Nu de ceea ce a mai făcut bărbatul, de episoadele prin care a trecut, de viaţa pe care o duce în prezent; ci - simptomatic - de ceea ce scrie el. Vechile obsesii ale autorului se comunică, prin canale vizibile sau subterane, personajelor lui apropiate. Pare că cel mai înalt deziderat al existenţei lor actuale este să afle dacă şi ce a mai scris, când şi unde a publicat, în ce fel se prezintă în faţa lor, după reportajele prea bine cunoscute. Şi aceasta nu fiindcă iubitele autorului au devenit, cu toatele, critici literari - ci pentru că el le-a pus în balanţă cu literatura sa adevărată, sacrificându-le fără ezitare pe altarul scrierii ei. Finalul din Gărgăunii ne aduce în faţa ochilor o scenă grasă, realist-absurdă la modul gogolian, cu încleştarea dintre bărbatul "cuceritor" şi femeia suferind cumplit de dinţi, care vrea neapărat să-i citească nişte şpalturi:
"ea vroia şpalturile, nu citise nimic scris de el de când nu mai erau împreună, nu?, aşa-i spusese, de când nu mai erau împreună, şi îi repetă de câteva ori această propoziţiune, din ce în ce mai feroce, el o privi ca pe o nebună,
ca şi cum o nebunie creştea în ea odată cu abcesul, desfigurându-i obrazul şi întreaga realitate din ce în ce mai asemănătoare cu imaginea hainei lui în oglinda de la Fond,
îi spuse şi asta - că parcă a înnebunit, nu o mai recunoaşte, nu se poate ca o durere de dinţi... ea fusese pentru el un exemplu de echilibru -,
zău? el o înrăise! când? cum? de ce a părăsit-o? de ce nu s-a chinuit lângă ea, ce-ar fi fost? de ce s-a speriat? ca să scrie liniştit? atunci să-i dea piesa! să vadă şi ea pentru ce nu s-a chinuit lângă ea, poate că-şi răscumpărase laşitatea pe hârtie -
durerea o făcea să emită fraze descărnate, osoase, scheletice, ca şi cum ar fi deshumat un cimitir şi îi arunca în faţă stârvuri de adevăr pe care rămăseseră, viermuind, în descompunere, bucăţi de patetisme -
«nu sunt Dostoievski!» «de ce n-ai fi?» (...)
profitând de durerea ei, încercă să-i întoarcă tot corpul spre el, să-i smulgă şpalturile, îi prinse mai întâi sânii, ea îl îmbrânci cu o mână, ţinând cu cealaltă piesa, pardon, comedia, precum o femeie un prunc al ei, începură să se bată, el simţea şi carnea ei pietroasă dar şi hârtiile foşnind,
numai grija faţă de ele, să nu le rupă, îl sili să n-o lovească, s-o elibereze din strânsoare, începând brusc s-o implore: «te rog, dă-mi-le, dă-mi-le», găsind şi un argument cât se poate de sincer: «n-o să-ţi placă, ştiu eu că n-o să-ţi placă!»
la care se îmblânzi şi ea, îl privi drept în ochi, cu ceva din lumina nopţilor lor de altădată, cu puţină «Înviere», cu o reînfiripată decenţă, cu ceva din pacea lor de «după», întrebându-l cu acea exactitate rece care-l fermecase: «şi atunci de ce ai scris-o?,»
pentru ca, deodată, să arunce teancul de şpalturi, «să şi-l smulgă de la sân», cum s-ar spune în alte poveşti mai simple şi cu alt sfârşit,
eu însă nu vreau vreun sfârşit, ci doar să văd până unde poate merge un om iluzionat că literatura îi poate aduce iertare iar iertarea bani, iar banii o linişte cu care nu se poate scrie bine, niciodată, dar de ce să-i explic eu asta, asta, asta?, lasă-l să se chinuie până n-o mai putea dacă avea talent, numai milă şi explicaţii să nu-i dai unui talent." (pp. 220-221, 223).

Am putea extinde citatul scriitorului dedublat, înainte şi înapoi, până la două sute de pagini, adică la aproape întreagă această carte de proză. Una cu totul originală, autentică şi construită literar, înfăţişând la nivel infinitezimal striaţiile lumii vechi şi, totodată, linia destinului din palma unui scriitor. Nu-mi plac vorbele mari şi analogiile ce ar putea părea deplasate; dar, cu toate că jură pe Armata de cavalerie a lui Babel, Radu Cosaşu este mai degrabă un Proust al comunismului românesc.