Vlad Corbeanu: Dacă vorbim despre "linii drepte", încerc și eu să-mi dau seama acum în ce direcție este acest pas. Nu l-aș percepe ca fiind înainte sau înapoi. Nici în lateral nu l-aș identifica drept un pas făcut (stânga-dreapta). Sigur că, în mare parte, activitatea mea a fost în zona artistică. Cel puțin cea cunoscută de public. Am mai avut însă și activități din zona administrativă (șef secție artistică, consultant artistic la Teatrul Mic, dar și în independent) Am expertiză în zona asta și sunt multe proiecte la care am lucrat sau pe care le-am coordonat. E adevărat că "n-am băgat capul în poză" dar ele există și am căpătat experiență și în zona asta.
Din punctul meu de vedere, există două categorii de manageri: o categorie care se bucură de statutul pe care ți-l oferă funcția și o a doua categorie, formată din cei care, prin această funcție, pot face lucruri fără să fie interesați de statutul oferit. Din câte mă cunosc, fac parte din cea de-a doua categorie. Și nu cred că am făcut un pas și m-am detașat în adevăratul sens al cuvântului, sunt tot acolo, sunt tot eu. Evident, este o responsabilitate, una foarte mare, dar nu o presiune. Este un proiect pe care doar îl coordonez, însă sunt implicat total în el.
A.M.M.: Care credeți că este rolul unui manager de teatru astăzi, într-un context cultural tot mai imprevizibil?
V.C.: Tehnic vorbind, în "contextul cultural actual tot mai imprevizibil" pare că rolul principal al unui manager este să asigure stabilitatea instituției: salarii, utilități și funcționare. Nu e nimic romantic aici, e pură responsabilitate si administrație. Fundamental însă, cred că un manager are datoria de a inspira echipa, de a încuraja gândirea critică și de a-i face pe oameni să fie mândri că fac parte din proiect. Totodată, mai cred că un manager ar trebui să fie înconjurat de o echipă formată din alți manageri de departamente. Nu le poate face pe toate singur. Nu cred în conceptul de familie, cred în conceptul de echipă, mai ales în teatru. La modul ideal, un manager reușește să îmbine perfect cele două dimensiuni (cel puțin să încerce) astfel încât echipa să înțeleagă nu doar ce are de făcut, ci și de ce. Nu e de ajuns să implementezi proceduri, cei ce le aplică trebuie să le înțeleagă rostul și să conștientizeze rezultatul. Nu suntem fabrică și ni se cere printr-o comandă 100 de șuruburi care să conțină fiecare 15 spire. Trebuie să știm la ce vor fi folosite acele șuruburi. Partea tehnică și cea fundamentală trebuie cusute în așa fel încât cusătură să nu se vadă, iar scopul să fie unul singur: spectatorul să se bucure de produsul final.
A.M.M.: Cum se îmbină, în viziunea dumneavoastră, latura artistică cu cea administrativă?
V.C.: Latura artistică trebuie să înțeleagă rostul laturii administrative și viceversa. Voi da un exemplu simplu: decorul spectacolului apare pe scenă în urma muncii administrative: achiziții, contabilitate, resurse umane. Latura administrativă trebuie să înțeleagă la rândul ei necesitatea acelui decor și să aibă bucuria că, prin munca lor, a fiecărui departament, acel decor a ajuns pe scenă, iar în final toți au avut un scop comun: spectacolul de care se bucură publicul. Practic, tot de echipă vorbim.
A.M.M.: De unde interesul dumneavoastră pentru Teatrul "Stela Popescu"?
V.C.: Fără să am vreun interes, am fost invitat să iau parte la acest proiect, în niciun caz nu am cerut ceva. O spun de la început, să fie public și închei subiectul aici:). Amuzant este că, din prima zi de când am ajuns în echipa acestui teatru, am auzit tot felul de bârfe și speculații halucinante, pe care le privesc cu amuzament și aproape cu milă, vis-a-vis de cei care le-au lansat. Cum că, venind de la Teatrul Mic, scopul ascuns ar fi ca cele două teatre să fuzioneze. O aberație, probabil lansată de oameni care efectiv nu au altceva de făcut... deși e clar că provin din sectorul cultural. În locul lor, mi-aș antrena și îndrepta energia către chestiuni care să aducă plusvaloare în domeniul și activitatea lor.
V.C.: Nu cred, poate mă înșel, dar nu cred că trebuie să existe o presiune în sensul ăsta. Fără a minimiza sau anula în vreun fel un nume atât de puternic în mentalul colectiv. Nu cred că putem face și nu cred că ar fi indicat să facem o distincție, în sensul acesta față de alte nume ale celorlalte teatre din peisajul cultural. Mai există și alte teatre care poartă numele unor mari personalități. Numele teatrului îți poate oferi o identitate, e adevărat, sau, cel puțin, te poate duce cu gândul la o identitate pe care acel teatru o are. Repertoriul teatrului și repertoriile anterioare îți pot spune direcția. E, totuși, nevoie de o analiză mai aprofundată, ținând cont, totuși, de nevoile culturale. Diversitatea repertoriului, fie că vorbim de o stagiune sau analizăm mai multe stagiuni, e utilă, mai ales la început, pentru a vedea unde e necesar să te încadrezi, ținând cont de nevoi, dar și de o strategie culturală la nivel național.
A.M.M.: Care sunt atuurile și, eventual, dificultățile specifice unui teatru aflat încă în formare și afirmare?
V.C.: Discuția se poate și e necesar, să fie purtată pe două planuri: general și punctual. Aș alege să răspund punctual. Cea mai mare dificultate, în cazul Teatrului "Stela Popescu", este lipsa unei săli proprii. E extrem de greu să îți construiești o identitate artistică atunci când ești nevoit să apelezi constant la alte teatre pentru desfășurarea activității tale principale. Trebuie să ții cont în permanență de ce săli sunt disponibile (dacă sunt disponibile) și de disponibilitatea celorlalte instituții de a-ți oferi spațiu. Pe lângă asta, apare o dificultate importantă legată de publicul spectator fidelizat deja cu spațiul, pe care n-ai cum să n-o iei în calcul. De exemplu, dacă încerci să programezi un spectacol cu o estetică clasică într-o sală aparținând unui teatru cunoscut pentru spectacole contemporane sau experimentale (precum teatru imersiv sau nonconvențional), publicul fidelizat al acelui spațiu poate să nu rezoneze cu propunerea artistică, dar e singurul spațiu pe care îl ai "în data de 12" a lunii respective. Asta afectează nu doar receptarea spectacolelor, ci și procesul de construire a unei identități proprii și a unui public dedicat teatrului tău. Există și atuuri când ești la început: poziționarea în contextul cultural existent, ai o anume flexibilitate și îngăduință. Entuziasmul începutului și așa mai departe... Dar totuși ai nevoie de un spațiu al tău. Mai depinde desigur și de cât timp aloci pentru "început". Teatrul "Stela Popescu are 9 ani:). E încă copil? E adolescent? Nu știm... Ne vom da seama după prima stagiune din sala proprie.
A.M.M.: Cum vedeți poziționarea Teatrului "Stela Popescu" în peisajul teatral bucureștean și național?
V.C.: În contextul actual (lipsa unei săli) de care n-avem cum să nu ținem cont am răspuns la această întrebare în mare parte și mai sus la întrebările anterioare.
A.M.M.: Ce tip de repertoriu vă doriți pentru teatru: clasic, contemporan, diversificat?
V.C.: Răspunsul necesită o analiză mai aprofundată, iar o decizie definitivă mi se pare prematură. "Ce îmi doresc" implică mult subiectivism, iar eu nu aș vrea să mă ghidez doar după acest criteriu. Nu exclud, însă, niciuna dintre opțiuni și cred că diversificarea repertoriului este esențială, cu condiția să existe o coerență și o unitate clară între repertoriul clasic și cel contemporan. Nu este vorba doar despre ce îmi doresc eu personal, ci despre ce este potrivit pentru teatru, pentru public și pentru nevoile culturale din prezent ținând cont de oferta existentă deja. Singurul loc în care pot decide doar în funcție de preferințe, evident subiective, este "la mine acasă, în bucătărie". Chiar dacă aș coordona un teatru privat cu propriile resurse, cred că nu ar fi înțelept să mă ghidez exclusiv după dorințele mele.
A.M.M.: Ce loc va ocupa teatrul pentru copii și tineret în programul artistic?
V.C.: Va ocupa un loc necesar, dacă e necesar. Din punctul meu de vedere, e imperios să existe cât mai multe teatre de copii și adolescenți pentru a forma un public de care avem nevoie în orice teatru am lucra. Copiii sunt primii spectatori care îți vor călca pragul mai târziu. Până la urmă, teatrul, ca și cititul, la început necesită un soi de exercițiu pe care trebuie să ți-l impui. Dar dacă, până la vârsta de 35 de ani, tu n-ai călcat într-un teatru, începe să fie dificil să te mai simți atras sau să-i înțelegi rostul aproape vital pe care îl are în dezvoltarea ta ca om.
A.M.M.: Intenționați să încurajați colaborările cu regizori tineri sau dramaturgi români contemporani?
V.C.: Încep cu finalul întrebării. Din punctul meu de vedere, este nevoie de o susținere și încurajare cât mai mare a proiectelor dedicate formării viitorilor dramaturgi. Deja există inițiative în câteva teatre, dar cred că acest demers trebuie să fie mult mai dezvoltat. Pe de altă parte, există deja un teatru cu o identitate exclusivă în această zonă - Teatrul Dramaturgilor Români. Totuși, un singur teatru nu poate face totul. Toate teatrele ar trebui să se implice în acest proces. Nu este vorba despre intenții personale, ci despre nevoia și conștientizarea că regizorii proaspăt absolvenți trebuie să aibă spații în care să se exprime și să creeze împreună cu noii absolvenți de teatru, dar și cu cei de la scenografie. În plus, trăim vremuri în care creativitatea mustește și ar fi păcat să nu profităm de ea. Sunt vremuri de război, de crize de tot felul, până și identitare. Lucrurile astea sunt ciclice. Contextul diferă.
A.M.M.: Ce tip de public vine azi la Teatrul "Stela Popescu"? Cum îl simțiți, ce așteptări are?
V.C.: Am ajuns în această echipă în perioada de pauză. Suntem între stagiuni. Nu pot să-mi formez o opinie în zona asta. Nici studii de specialitate nu există. E adevărat, nici buget pentru studii. Necesare din punctul meu de vedere. Dar vine public. Asta e bine.
A.M.M.: Cum intenționați să fidelizați spectatorii și să atrageți noi categorii, mai ales din rândul tinerilor?
V.C.: Sincer, oricât mi-aș fi dorit să mă gândesc și la asta e timpul prea scurt încât să creez împreună cu colegii mei o strategie în zona asta. Strategie analizată de mai mulți, nu doar de un singur om, de manager.
A.M.M.: Ce rol are educația culturală în strategia teatrului și cum poate un teatru să-și formeze publicul?
V.C.: Educația culturală are un rol vital în formarea identității naționale și în construirea unei societăți civile solide, prin dezvoltarea gândirii critice, fără a exclude, desigur, și rolul de divertisment, atâta timp cât este unul de bună calitate. Formarea publicului e o chestiune mult prea generală. Depinde de public. Vine deja format? Urmează sa fie format? Sunt mai multe întrebări. Pe ce aspecte e nevoie să-l formezi? N-aș intra într-o zonă tehnică, ar fi cam mult de povestit și analizat.
A.M.M.: Care sunt principalele obiective pe care vi le propuneți în acest mandat? Vă gândiți la un festival, o platformă de creație sau o inițiativă care să definească unic teatrul pe care îl conduceți?
V.C.: Nu am un mandat în adevăratul sens al cuvântului, fiind în poziția de manager interimar. Pentru asta ar trebui ca posturile de manager să fie scoase la concurs, să existe un proiect de management aplicat nevoilor instituției respective, ținând cont de nevoile la nivel de sector cultural. Când vor fi organizate concursuri pentru managerii de teatre și, în cazul în care mă voi decide să mă înscriu la un concurs, promit să fac public proiectul de management. Momentan, cât timp va fi nevoie de mine, voi încerca să existe o sală stabilă pentru Teatrul "Stela Popescu". Sunt demersuri avansate pentru consolidarea clădirii în care ne desfășurăm activitatea la nivel administrativ și pentru repetiții. N-aș fi realist să mă gândesc la un festival când noi nu avem o sală permanentă. Lucrurile trebuie pornite de la nevoile acute și de la realitatea cu care ne confruntăm. Îmi aduc aminte de o replică pe care o aveam într-un spectacol de la Teatrul Metropolis: "N-aveți bani de câte idei am eu.":) Aș îndrăzni să am un obiectiv, mai mic, atât timp cât voi fi aici, și anume să încerc să schimb mentalitatea "competiției" între teatre. În sensul că obiectivul să fie unul comun: publicul. Vă dau un exemplu - mereu m-am întrebat de ce oare nu există, pe site-urile teatrelor, posibilitatea ca un spectator să vadă și ofertele celorlalte teatre, mai ales dacă la un teatru reprezentațiile sunt deja "sold-out". De multe ori, în interviurile mele, am spus că oamenii trebuie să meargă la teatru, nu neapărat la teatrul "x" sau "y". Competiția nu trebuie să fie în cifre și în sold-outuri.
A.M.M.: Aveți o carieră solidă la Teatrul Mic. Publicul v-a putut vedea jucând în ultimii ani în D'ale carnavalului de I.L. Caragiale, Medeea de Euripide, versiunea modernă de Ben Power, regia Vlad Massaci, în Copilul meu de Mike Bartlett, regia Claudiu Goga, în Tartuffe sau Impostorul de Molière, traducere, adaptare și regie artistică Gelu Colceag, în Bigamul... după 20 de ani (Prins în plasă) de Ray Cooney, regia artistică Gelu Colceag, în Vinovat. Nevinovat. de Gelu Colceag și Vlad Corbeanu, regia artistică Gelu Colceag. Nu simțiți că trădați profesia de actor și publicul care vă admiră prin preluarea unei funcții administrative care vă va fura de pe scenă mai mult timp decât vă închipuiți?
V.C.: Mulțumesc pentru întrebare. Nu știu cât de solidă este cariera mea, dar știu sigur că niciodată nu am tratat vreun proiect ca pe o simplă sarcină de serviciu sau ca pe o sursă de venit. În primul rând, profesia de actor mi-am ales-o eu. Nu am cum să o trădez, pentru că asta ar însemna să mă trădez pe mine însumi. Și dacă eu nu sunt în armonie cu mine, nu le pot cere altora să fie în armonie cu mine.
Activitatea mea nu se rezumă doar la Teatrul Mic, deși este o parte importantă din parcursul meu și în special în ultima vreme. Am avut și am proiecte și în televiziune, în cinematografie și în zona teatrului independent. Nu voi fi "furat" nici de pe scenă, nici din serialele în care joc. Voi fi furat doar din timpul meu liber. Dar până la urmă, avem tot timpul liber după moarte.:) Nu dramatizez și nici nu încerc să impresionez. Nu știu dacă există oameni în public care să-și facă griji că nu mă vor mai vedea, dacă ar fi așa, m-aș simți onorat. Dar, dacă e cazul, le pot spune că nu dispar deloc. Singurii care chiar au de suferit acum sunt cei doi câini ai mei. Ei îmi simt cu adevărat lipsa. Practic, doar în plan personal voi fi "furat".
A.M.M.: Ați declarat "Singurul lucru cert pe care îl pot spune în acest moment este că îmi doresc ca felicitările pe care le primesc acum să fie meritate la final." În cazul mandatului interimar, nu vă e teamă că finalul nu va avea legătură nici cu efortul alocat în funcție, nici cu viitoarele realizări?
V.C.: Nu e o teamă. În primul rând, îmi voi face singur un bilanț rațional și realist: de unde am plecat, unde am ajuns și ce mijloace am avut la dispoziție. Pentru mine, este o responsabilitate, nu o presiune, așa cum am spus anterior. Am încredere și curiozitate, nu frică. Totul depinde de cine realizează evaluarea și cum reușești să o faci într-un mod echilibrat. Singurele lucruri în care am încredere este profesionalismul și dedicarea pe care le investesc în orice proiect. Știu că nu e întotdeauna suficient, fiindcă există mulți factori decizionali externi, dar nu pot porni la drum cu frică, chiar dacă sunt și eu... om, nu doar actor și manager...
A.M.M.: Vă mulțumesc pentru acest interviu și vă doresc să aveți timp, forță, energie, inspirație și, nu în ultimul rând, oameni cu care să construiți o echipă!
V.C.: Mulțumesc pentru interes și sper că "surprinderea" a fost una totuși pozitivă. Aș vrea doar să ținem cont și să se știe că acest interviu are loc după doar 5 zile de când m-am alăturat echipei.