Înțelepciunea (un cuvânt al cărui sens îl iubesc și îl înțeleg din ce în ce mai bine) mă sprijină, din ce în ce mai mult, astfel încât să pot pricepe și că există drumuri înfundate (Afganistan), și că am ratat ocazii care nu se vor întoarce (Siria, Liban, Libia, Irak), și că am avut, adesea, bafta să pot ajunge unde îmi doream, fie înainte de un mare cutremur geologic (Christchurch, în Noua Zeelandă ori Bakhtapur, în Nepal), fie înainte de un mare cutremur militar (Myanmar), fie înainte de un mare cutremur imperialist (Ucraina, Federația Rusă).
De fiecare dată, dincolo de pregătirile firești (perioadă favorabilă, transport, condiții de călătorie), ceea ce am încercat cel mai intens să anticipez, a fost întâlnirea cu oamenii locurilor. Oamenii obișnuiți ai locurilor: cei care m-au primit în casele lor prin Couchsurfing, cei care și-au transformat o parte din propriul spațiu vital într-unul deschis ori chiar dedicat puținilor turiști ce ajungeau acolo (Sigiriya, în Sri Lanka; Goias, în Brazilia; Jardin ori Aguadas, în Columbia), cei care, întâlnindu-mă, întâmplător, de exemplu, într-o biserică anglicană sau metodistă, m-au invitat, apoi, în casa lor (Dunedin sau Christchurch, în Noua Zeelandă, Perth, în Australia).
Oameni pe care i-am întâlnit, firesc, în piețe, în locurile în care se poate mânca (cele din lumea a treia, de exemplu, nici nu se pot numi restaurante, dar joacă acest rol), în autobuz ori tren, în locurile dedicate credințelor locale, pe stradă, în cadrul unor ceremonii. Unii sunt deschiși, curioși, amabili, chiar primitori. Alții sunt reținuți, mirați, întrebători, distanți, închiși, opaci. Și mi-a fost, cu timpul, din ce în ce mai ușor să îmi dau seama cum sunt ei, de fapt, ce calitate îmi atribuie, cum se va clădi și ce formă va lua relația temporară în care urma să intrăm, eu și ei. Eu, același, dar adaptându-mă; ei, evident, foarte diferiți. De mine, dar, mai ales, între ei.
2. Chinezii (budiști sau taoiști, foarte puțini creștini catolici) sunt, nu doar cei mai numeroși, dar sunt și primii care au ajuns aici, coborând, ușurel, pe lângă țărm, iar apoi, prin apele marelui ocean, din China cea mare și eternă, până aici (așa cum au ajuns, de fapt, încă din vremea amiralului Zheng He, peste tot în ceea ce numim azi Asia de Sud-Est maritimă). Chinatown Heritage Center prezintă detaliat întreaga poveste a sosirii și rămânerii lor în Singapore. Așa cum au fost vremurile, mai degrabă rele decât bune.
Pentru că și azi, cu toate că regulile sunt cunoscute, iar pedepsele grele, mai există situații nefirești, incredibile chiar - ca cea prezentată în acest muzeu social, etnic și cultural, adică o încăpere de câțiva metri pătrați, fără ventilație sau AC, identică celei în care, în urmă cu câțiva ani, urmare a unui denunț, autoritățile au găsit 56 de chinezi dormind/trăind în acel spațiu impropriu, infernal, imund. Îi observ, n-am încotro, pe acești chinezi, absolut peste tot, nu doar în Chinatown: în food court de lângă blocurile în care locuiesc, mai multe generații, împreună, în parcuri și în orice loc din grădina botanică, în muzee, în magazine, pe trotuare, în autobuz sau metro. Tăcuți, rezervați, cu papornițe, îmbrăcați și încălțați (ca) de la second-hand, modești, blazați. Cei de o anumită vârstă nu cunosc decât propria limbă, cantoneza. Nu salută, nu răspund la salut, privesc spre nicăieri, par obosiți sau preocupați intens de ceva, de parcă ar fi robi. Sunt, însă, cu totul altfel, atunci când se află, nici nu contează unde, împreună cu familia. Deschiși, cordiali; vorbesc tare, pleoscăie și cioflăie când mănâncă; ar scuipa, ar arunca resturile pe jos și ar fuma, dacă ar avea voie, dar, din fericire, nu au. Nu-mi plac.
Indienii (hinduși) au sosit din Tamil Nadu, de pe coasta Coromandel, tot din vremuri de poveste. Au fost primii autorizați să dea și să primească bani cu împrumut (că termenul de cămătar de la noi are un sens eronat). Little India este cartierul lor și acolo se întâmplă tot ce reprezintă, de fapt, viața indienilor. Acolo sunt, în majoritate, templele, acolo își desfășoară activitatea, în magazinele, restaurantele sau companiile mici pe care le-au creat. Indienii sunt plăcuți, zâmbitori, îmbrăcați colorat. Sunt fluenți în engleză, amabili, dornici de conversație, să ajute, să sprijine. Indian Heritage Center, din inima cartierului, redă, pentru adulți și pentru copii, în moduri diferite, întreaga dimensiune a lumii pe care indienii hinduși au construit-o de la sosirea lor în Singapore.
Malaezienii (musulmani), simplu și firesc, sunt, în fond, la ei acasă. Declararea, la 9 august 1965, a independenței de Malaiezia și crearea Republicii Singapore este, de fapt, rezultatul modern al tuturor eforturilor și încercărilor făcute încă de la sosirea lui Raffles și crearea coloniei britanice, în urmă cu mai bine de 200 de ani. Kampong Glam este cartierul lor - mai mult turistic și comercial decât cele în care locuiesc; mai mult, din păcate, cosmopolit decât tradițional, mai mult religios decât laic. Malaiezienii sunt amabili, binevoitori, tradiționali în privința religiei și a mâncării; te îndrumă rapid spre Masjid Sultan sau spre magazinele în care găsești turcismele obișnuite. Malay Heritage Center a fost creat pentru a demonstra permanența malaiezienilor, modul în care își conservă tradițiile și felul în care se integrează azi acestui conglomerat modern care este Singapore.
Indienii musulmani sunt puțini, dar își fac și ei cunoscută prezența. Se consideră, la rândul lor, firesc, diaspora (sensul al doilea din dex) și își mențin, departe de țara de origine, cultura și tradițiile. Au ajuns aici, plecând tot din Sudul Indiei, la fel ca hindușii, oprindu-se, la fel ca în toate porturile în care poposeau, pentru a-și vinde produsele, mai ales betel/areca (ce poveste, cu amestecul ăsta care se mestecă în continuu, format din var stins, fructul plantei betel sau areca, tutun, gambier, iar uneori, pentru arome - praf de nucă de cocos, curmale, zahăr, mentol, șofran, cuișoare, anis, cardamom, pe care l-am întâlnit în Indochina și în Myanmar; o pacoste, de fapt, care creează rapid adicție, cancer al căilor respiratorii superioare și înroșirea definitivă a dinților și a limbii) și aur. Nagore Dargah Indian Muslim Heritage Center (replică a unui templu din Tamil Nadu, construit pe locul unui templu ridicat în urmă cu două sute de ani, este o combinație de templu hindus, loc sfânt sufi și monument dedicat celui al cărui nume îl poartă, aflat în Nagore, Tamil Nadu, India) spune, azi, tot lângă Chinatown, esența istoriei și culturii acestei etnii originare de departe și instalată în Singapore.
Creștinii (europeni) din Singapore sunt cât se poate de tărcați. Reprezintă a doua mare denominare religioasă, după cea budistă și înaintea celei musulmane, cu o pondere de 20% din totalul populației Singapore. Cam 40% afirmă că sunt catolici (de Vest sau de Est), ceea ce este foarte bine, lăsând restul de 60 de procente să fie reprezentat de o multitudine de culte protestante (anglican, metodist, penticostal, baptist, reformat, luteran, evanghelic), ortodoxe de răsărit (armean, copt, siriac, grec, georgian, rus ucrainian) sau non-trinitarian. Biserici, temple, locuri de cult ale acestor congregații, realmente împânzesc Singapore.
Un alt Turn Babel, dar al religiilor, al credințelor, al curentelor. Amintesc aparte, cu o motivație pur sentimentală, Biserica Apostolică Armeană dedicată lui Grigor Lusavorici (al cărui nume îl poartă), fondatorul primei biserici de stat ortodoxe din lume, în anul 301, pentru că este prima biserică creștină construită în Singapore, în anul 1835, fiind consacrată în anul următor. În curtea bisericii se află Armenian Church Memorial Gardens, apoi Drumul Crucii, care nu ne permite să uităm Genocidul Armean de la începutul secolului trecut, iar separat, Armenian Heritage Center and Gallery, ne prezintă, cu ajutorul diverselor artefacte ce provin din arhive sau colecții private, prezența acestei infime, dar atât de importante comunități ortodoxe în viața orașului nostru - stat.