Augustin Ioan: Exact. Iustinian, la sfințire, ar fi spus: "Te-am învins, Solomoane!". E orgoliu imperial, dar și o mărturisire de credință, de a reda inimaginabilul prin ceva ce depășește înțelegerea umană. Rațional, nu înțelegi cum stă, dar întregul are un sens superior, în ordinea simbolică a spațiului sacru. Lumina intră deasupra pervazurilor ferestruicilor cu praf de mică, și ajunge în centru, unde era Pantocratorul. Pare că lumina izvorăște din Iisus, ceea ce nu poate fi interpretat în ordinea mundană, ci în cea simbolică și sacră. Această circulație a tipologiilor spațiale ale bolților și cupolelor a venit din zona persană. Sinan, marele arhitect otoman, care a cristalizat arhitectura moscheilor, "s-a bătut toată viața" cu Sfânta Sofia, recunoscând că rămâne "de neexplicat". Un alt aspect foarte interesant este că putem citi coloanele de la parter, aduse din temple păgâne, în două moduri: rațional, ca reutilizare, dar și simbolic, arătând o continuitate, cum "religia păgână se varsă în noul creștin".
Lorin Niculae: Este vorba despre o manifestare a sincretismului religios, chiar înainte de concretizarea dogmelor prin cele șapte sinoade ecumenice. Sfânta Sofia a fost construită înainte de al cincilea sinod ecumenic de la Constantinopol, legat de problema origenismului, și probabil că dedicarea ei sfintei înțelepciuni avea legătură cu evenimentele istorice, inclusiv cu ștergerea memoriei revoltei Nika.
Augustin Ioan: Da, evident că era legat. Se adresează contemporaneității lui, dar se adresează și pe verticală, nouă. Ca proces, chiar și după căderea Constantinopolului din 1453, a continuat să fie un model. Și Sinan a recunoscut că îl depășește.
Lorin Niculae: E vorba despre sentimentul sublimului, despre o trăire la limită, cu toate că această categorie estetică a fost valorizată foarte diferit de-a lungul istoriei. Astăzi, ea sperie pe multă lume.
Augustin Ioan: Corect. Sublimul nu este un exces de frumos; este de neînțeles, poate fi monstruos, excesiv, nu-l poți judeca cu criteriile frumosului.
Lorin Niculae: Este vorba despre acea "aneantizare" pe care o simți în prezența "numinosului," așa cum spune Rudolf Otto, după care te recompui și te simți înălțat, pe un palier ontologic superior. Valoarea artei adevărate, dar și a artei religioase, este această capacitate transformativă asupra privitorului.
Augustin Ioan: Hegel spunea că, estetic, categoria proprie arhitecturii este sublimul, iar forma construită tipică este piramida.
Lorin Niculae: Ați vizitat Sfânta Sofia de atâtea ori. Ați perceput-o vreodată radical diferit?
Augustin Ioan: Radical diferit, niciodată, dar în grade diferite de intensitate, da. Când e soare, e alt tip de percepție, produce o "desprindere". Am înțeles de ce tot parterul e făcut cu marmură spartă pe cant, aparent inexpresivă, dar cu o mare încărcătură simbolică, vorbind despre "minunea creației pământești". Asta contrastează cu mozaicul de aur de la balcoane în sus, care captează lumina și o augmentează, transformând-o în "pulbere". Pare brocard, tapiserie, e incredibil. Toate aceste semne, de la graffiti-ul vikingului, la icoanele acoperite și apoi redescoperite, sunt un palimpsest. Fiecare spune câte ceva, dar niciodată tot, pentru că e o poveste imposibil de spus în cuvinte de un singur om.
(va urma)