Augustin Ioan: Și mai mult decât atât, a funcționat foarte bine ca moschee. Există o diferență conceptuală între spațiul sacru și arhitectura religioasă. Spațiul sacru poate fi oriunde. Creația însăși este sacră, fiind de la Creator. Tufișul care arde este sacru, oriunde îți pui covorul de rugăciune, acolo este spațiu sacru.
Lorin Niculae: "Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 20). Muntele, de asemenea, este loc al teofaniei, pentru majoritatea religiilor lumii.
Augustin Ioan: Da. Eliminând orice răspuns din lumea asta, întrebarea se mută către divinitate. Faptul că avem o tipologie spațială sau alta nu indică dacă e bună pentru o religie sau nu. Religiile cărții, din bazinul est-mediteranean, au trăsături comune. Coranul îl respectă pe Iisus ca profet, iar perspectivele nu erau divergente, deci te puteai ruga și în lăcașul celuilalt.
Lorin Niculae: Ați vorbit despre capacitatea arhitecturii religioase de a fi un loc unde poți plânge.
Augustin Ioan: Exact, un fel de "cameră de psihodramă". Spațiul sacru, fiind dincolo de lumea aceasta, îngăduie să te duci să plângi, să ai un catharsis necesar, o descărcare nervoasă. Când am intrat în San Pietro, mi-am spus: "Dacă e posibil să faci așa ceva, poți să faci absolut orice, nu există limită". Spațiul sacru trebuie să fie și un spațiu intim, tu cu Dumnezeu, o intimitate absolută.
Lorin Niculae: Această intimitate într-o colectivitate este, dacă îmi permiteți, un oximoron rezolvat de conceptul de "heterotopie" al lui Michel Foucault: cel mai public spațiu cu putință și, în același timp, cel mai intim și care schimbă și toate regulile de dincolo de ușă. Aș vrea să revenim la ideea de spațiu și elementele arhitecturii generatoare de spațiu, extinzând discuția pe un palier istoric. Cum vedeți relația dintre pogorârea Sfântului Duh prin efectul spațial generat de cupola Sfânta Sofia și înălțarea ulterioară a spațiului arhitectural creștin, propuse de arhitectura romanică și gotică?
Augustin Ioan: E o întrebare grea, dar relevantă. La 532, creștinii ocupaseră deja cele mai importante clădiri publice moștenite de la religiile precedente, favorizând bazilica, spațiul de împărțire a dreptății. Aceasta era o componentă a accesului la noua religie. În limba română, "biserică" vine de la "basilica," spre deosebire de alte limbi latine care au păstrat termenul grecesc "ecclesia". Bazilica a servit ca teritoriu de experiment. Am vorbit despre San Vitale, o bazilică plină de experimente, care introduce spațiul central. În timp ce bazilica acuză axa lungă, spațiul central acuză verticala.
Lorin Niculae: O primă observație așadar, referitoare la schimbarea tipologiei.
Augustin Ioan: A doua observație este că Bizanțul, după Sfânta Sofia, propune, sub influență răsăriteană, spațiul central și dă formula cea mai bună pentru bisericile ortodoxe după Schismă: crucea greacă înscrisă. Aceasta asigură un spațiu interior echilibrat orizontal și care acuză verticala. Sfânta Sofia nu este o cruce greacă înscrisă, dar o anunță; ea este mai degrabă o bazilică cu cupolă și exedre. Acest sistem sofisticat a rezonat însă foarte puțin în spațiul ortodox, cu doar două-trei exemple notabile. S-au mai construit biserici cu plan central, dar care nu respectă pe deplin regula Sfintei Sofia. Mai sunt și cele cu forme curbe, ca Sfânta Sofia Mică, unde totul e sub cupolă. Toate astea fac parte din spiritul de experimentare. Văd arhitectura ca un proces de morfogeneză. Astăzi procesele sunt comprimate la secunde pe computer, dar în trecut se desfășurau pe sute de ani.
(va urma)