Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Pe baza fotografiei alb-negru de mai jos, imaginați o poveste."
Faraonul
Andrei Diaconescu
Nea Ilie își mijește ochii mahmuri în lumina crudă a dimineții ce se strecoară printre scândurile pătulului, aducând cu ea mirosul umed de pământ și vin vechi. Clopotele din vale bat rar și apăsat, parcă mai mult a judecată decât a sărbătoare. "Ce chemare frumoasă are Domnul", gândi Ilie. "Oare așa or să mă cheme și când mi-o veni sorocul?". Ochii îi lăcrimează la gândul trecerii dincolo. Parcă se și vede în fața porților raiului, gata să facă pasul peste pragul înaltelor porți.
Privi în jur, sub pătul se mai afla popa ăl bătrân care sforăia cu capul pe masă, iar Speriatu se clătina ușor pe picioare, privind cruciș la o musculiță de vin ce dădea târcoale pe la pahare. Pe un sac cu coceni, o pisică neagră torcea liniștită, cu ochii verzi urmărind parcă o lume nevăzută.
- Băi, Speriatule, zise nea Ilie. Ia vino matale-ncoace și zi-mi o doină matinală. Da' cu suflet, Speriatule. Să mă treacă porțile raiului.
Speriatu, mahmur și solemn, își duse mâna la piept și începu să cânte cu glas de bariton răgușit.
- Of, of, of, îmi aduc aminte, de boierii vremii trecute. Of, of, of, îmi aduc aminte, de grânele țării vestite. Of, of, of, mândră...
- Mă! Speriatule! îi întrerupse avântul nea Ilie. Ceva vesel, mă! Să ne bine dispunem, lasă dracu' țara și boierii.
Speriatu își drese glasul, ușor nemulțumit de întrerupere. Trase o flegmă discretă și cu o voce mieroasă începu:
- Of, of, of, îmi aduc aminte, de Lenuța din căpiță, Of, of, of, îmi aduc aminte, de pieptu-i de porumbiță. Of, of, of, îmi aduc aminte, de gurița-i din șopron. Of, of, of, îmi aduc aminte, de amoru-i foc-nsetat.
- Veeeeeeșniiiiicaaaa poooomeeeniiiireee, se trezi brusc părintele blocat în vocale, apoi capul îi căzu la loc pe masă.
- Ptiu, drace! Nea Ilie, ăsta visează că e la înmormântare, zise Speriatu, scuipând în sân. Te pomenești că o fi semn rău, zise și trase o cruce sufletistă.
În capul scărilor apăru conu' Pandele, cu pălăria pe ceafă și cu o sprânceană ridicată a curiozitate.
- Bună dimineața! Ce faceți, măi aici? Întrunire de taină sub pătul? Sau repetați pentru parastasul cuiva? Părintele, după cum arată, îmi pare deja la priveghi.
- Ne purificăm, coane Pandele! sări Speriatu, încercând să pară demn. Lucrăm tradițional împotriva vrăjilor moderne, spuse căzând în fund.
- Nu mă prind, zis Pandele în timp ce împrăștia musculițe cu pălăria.
- Blestemul pozei, coane Pandele, interveni nea Ilie apăsat, privind în gol.
- Cum adică, bre?
- Păi uite așa. Acu' două zile, la botezul lui Tufiș al lui Dima, pentru cea mică, a venit Doru al lui Friptu să-i fotografieze. Cică "să bage toată familia în nemurire", se schimonosi nea Ilie.
- Da, te-am văzut acolo, dădeai la cazma la beciul lor. Chiar mi-am zis, ce harnic e nea Ilie azi. Da' nu înțeleg, ce treabă aveai tu cu fotografia lor?
- Păi, coane Pandele, m-am strecurat și eu în poză. În spate, modest, mă știi doar. Mi-am zis: gata, Ilie, ești nemuritor. Faraon! pe veci în istorie.
- Venițiiii de luaaaați lumiiinăăă, bolborosi părintele fără să-și mai ridice capul de pe masă.
- Eh, după aia, m-am întâlnit cu Gogu al lui Păduraru, știi, ăla de târăște piciorul. I-am povestit mândru tare de isprava mea. "Ilie, zice, ai grijă, că drăcia aia cu sticlă în față... aia îți fură sufletul și te lasă tâmp pe viață". Am râs, coane, i-am zis că e nebun.
- Păi este. Nu-i degeaba lumea-i zice Gogu nebunul care vorbește cu rațele. Ca să nu mai zic de ce se zice că mai face cu rațele...
- Dar stai, coane Pandele, că seara mă duc înapoi la alde Tufiș. Uitasem tutunul. Ajung acolo și ce găsesc? Urlau toți ca din gură de șarpe! Tanti Floarea a lui Ciupitu, bolborosea în maghiară, dar pe dos! cu ochii dați peste cap. Tufiș cu Ioana a lui Ciolan aveau spumă albă la gură și bolboroseau rugăciuni. Vecina matale, Ilinca a lui Marineață, era cu poalele în cap și se cufurea la prun. Popa, ăl tânăr, se zbătea tot, în genunchi fiind, sufletul, săracul, pesemne încerca să iasă din el. Clar! mi-am zis, e blestemul pozei!
- Măi, nea Ilie, poate o fi fost de la mâncarea lui tanti Coca a lui Brutaru. La vârsta ei nu poți știi ce pune în mâncare.
- Nu, coane Pandele! Era fotografia!
Exclamația păru să trezească interesul pisicii, acesta își ridică ușor capul și îl privi fix pe nea Ilie, cu ochii sclipind în penumbră.
- Eu, continuă nea Ilie, fiind în spate la poză, am fost prins mai puțin. Doar o neliniște, așa... Am dat fuga la părintele ăl bătrân. Zice lumea că-i senil, dar minte are! Cum i-am povestit, a scuipat în sân și a scos un tom din ăsta gros, cu litere grecești sau altă afurisenie.
- Apa-i schimbat-o-n vin, Ochi ai deschis orbilor, spuse părintele brusc însuflețit și adormi la loc cu capul pe spate și gura deschisă, invitație pentru musculițe.
- Ce bine le zice! zise admirativ nea Ilie. Așa, cum ziceam, părintele a răsfoit cartea câteva minute și a zis că am o singură cale să-mi țin sufletul. Trebuie să trec de îndată printr-un ritual purificator. Să beau din sângele lui Hristos! Și uite așa am venit la Speriatu, că doar el are berbecel în sat, restul sunt pe alb sau roze.
Pandele își scărpină ceafa cu aer deznădăjduit, uitându-se când la nea Ilie, când la preotul adormit, când la Speriatu care dădea semne de vagi de trezire.
- Bre, nea Ilie, cartea aia a părintelui... n-o fi fost cumva cartea de bucate a preotesei? Că parcă seamănă mai mult a rețetă de marinare a cărnii, decât a ritual creștinesc.
- Coane Pandele, mata nu pricepi lucrurile adânci! interveni Speriatu indignat, incapabil, în continuare, să se ridice. Părintele știe ce face! E o luptă spirituală aici! Sacrificiu facem pentru sufletul lui nea Ilie!
- Luptă spirituală... oftă Pandele, uitându-se la Speriatu cum se zbătea pe podea, ca un pește eșuat pe malul unui râu. Mi-se pare mai mult un pretext pentru o beție. În fine, vă las să vă continuați tratamentul. Când te vindeci, nea Ilie, te aștept să vorbim de repararea gardului dinspre pădure.
Nea Ilie abia dacă-l auzi, cu gândul îmbibat în berbecelul curativ. Sub pătul se făcu o liniște apăsătoare, spartă doar de sforăitul preotului. Atunci, nea Ilie simți o privire insistentă pe spate și, fără să vrea, ochii i se îndreptară spre pisica de pe sacul cu coceni.
În acel moment, cu eleganță, plutind parcă, pisica sări pe o grămadă mică de lemne uscate, așezată fix într-o pată de lumină ce desena un triunghi aproape perfect pe podeaua pătulului. Acolo se așeză într-o poziție dreaptă, aproape rigidă, cu labele din față paralele, cu coada înfășurată solemn în jurul corpului. Rămase absolut nemișcată, doar ochii ei verzi, de jad lichid, scrutau spațiul cu o privire fixă, de o inteligență străină, atemporală. Părea desprinsă dintr-un basorelief antic, un paznic tăcut a unui secret demult uitat.
Își fixă privirea asupra lui nea Ilie. Nu era o privire animalică, ci una străveche, plină de o înțelepciune rece, neiertătoare, parcă măsurându-i sufletul. O neliniște inexplicabilă îl cuprinse pe nea Ilie în timp ce ochii verzi ai pisicii păreau să-l străpungă.
O lumină bolnăvicioasă, ca un fum cenușiu, păru să emane din ochii pisicii și să se reverse în privirea lui nea Ilie. Acesta simți o amețeală puternică și un junghi în piept, ca și cum ceva esențial din el ar fi fost smuls cu brutalitate. O imagine îi fulgeră prin minte: piramide mărețe, nisipuri nesfârșite și el, nea Ilie, încoronat cu un nemuritor disc solar. Dar imaginea se destrămă rapid, lăsând în urmă doar un gol rece și o pisică cu ochi verzi în care se putea citi ecoul unei nemuriri furate.