Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Pe baza fotografiei alb-negru de mai jos, imaginați o poveste."
Fețele din fotografie
Alexandru Ghearasămescu
Era joi, ziua când termina mai devreme grădinița. Iar tataie le aștepta pe ea și pe mama ei, Cecilia, să îi facă o vizită. Îl găseau mereu acasă, așteptându-le în fotoliul de lângă marginea patului. Îmbrăcat în hainele bune, cămașă și veston de culoare închisă, cu ochelarii pe nas și o carte lângă el, pe noptieră. Luiza putea să jure că tataia Costache rămânea așa înghețat de la o săptămână la alta, așteptându-le pe ele. Încă nu împărtășise gândul ăsta cu mama sa, dar își propusese să investigheze în fiecare joi mici semne de mișcare. Până astăzi nimic nou nu părea să se fi întâmplat. Tataia Costache era fix așa cum îl lăsase de fiecare dată. Totuși, astăzi avea o pătură nouă, moale și groasă pe genunchi și care îi acoperea picioarele până aproape de podea. Luiza notă mental detaliul, pentru a se gândi mai târziu la el, când va fi singură în camera ei. Îi plăcea mult de tataie Costache, în primul rând pentru că era mereu acasă când mergeau la el și, apoi, pentru că o aștepta de fiecare dată cu un "zâmbet și o bomboană". Mai era ceva ce doar tataie Costache avea: "nu se plictisea niciodată". El și Luiza "aveau jocul lor și doar al lor", iar astăzi, ca în fiecare joi, era rândul Luizei să asculte și să pună întrebările.
Luă fotografia între degețelele ei. Trase adânc aer în piept, cu un gest exersat, aproape solemn. Apoi, cu unghiuța pe jumătate verde a arătătorului indică una dintre figurile ce priveau către ea. "Ăsta! Ăsta e Brânzoi, nu?". Primi încuviințarea blândă, așa că merse mai departe. Degețelul cârn se deplasă către dreapta și, oprindu-se deasupra unei alte figuri: "Și ăsta? Ăsta ești tu! Nu-i așa tataie Costache? Dar de ce erați îmbrăcați așa?". "Ia dă-mi să văd, că nu mai țin minte unde eram acolo". Asta îi plăcea cel mai mult la el, acum chiar începea jocul.
Bătrânul luă ca pentru prima dată fotografia ce nu îi depășea podul palmei. Cu ochelarii pe nas privi fețele ce la rândul îl priveau. Pentru Luiza probabil că nu trecură mai mult de câteva clipe, însă pentru el... se revăzu în curtea bunicului patern. Acesta era dascăl și îi stătea alături în fotografie. Era o duminică frumoasă de Florii. Aerul rece de primăvară avea mirosul inconfundabil de bălegar de vacă. Miros care până în ziua de astăzi îl încânta, aducându-i un sentiment cumva nedeslușit de familiar. Privindu-se pe sine de atunci realiză că se privea prin ochii tatălui său, care se afla în spatele camerei. Își aduse aminte de siguranța lui și de vocea fermă. Popa, al cărui nume nu și-l mai aducea aminte, era extrem de mulțumit de indicațiile regizorale primite. O altă față decât cea a lui Bulai nu mai putu recunoaște. Și pe nea Nicu Bulai îl recunoscu pentru că el avea mereu câte o pățanie care i se întâmplase. Chiar și atunci, cu toate că nu se vedea în fotografie, avea un deget "belit". Versiunea oficială era că se lovise seara, când mulgea vaca. Dar toți știau că probabil căzuse pe deget cu o seară înainte, când se îmbătase iar.
Încercă să revină la fața tatălui său, care privea din spatele camerei. Era neclară și fără detalii, ca într-un vis. Îi simțea în schimb speranța și încrederea pe care le sădise în el în acele zile; ca într-o fotografie ce păstrează doar pozitivul.
"Tataie Costache!", se auzi vocea Luizei. "Și negativul?" Nu realiză că în tot acest timp gândi cu voce tare. Sau poate că nu. "Negativul?" spuse, cântărind bine cuvântul, uitându-se în ochii Ceciliei, singura lui fată. "O să-ți spun într-o altă zi despre el". Întorcându-se către Cecilia, "Fii bună și spune-i lu' Ani să pună de mâncare, poate stați la prânz cu noi".
"Așa, unde eram?". Luă fotografia, dar părăsi cu gândul zâmbetul tatălui și curtea cu mirosul de bălegar. Îl văzu cum îi apar primele fire albe în barbă. Apoi o văzu pe Ani tânără. Îl aștepta pe treptele Academiei. Apoi auzi țipătul ascuțit al Ceciliei, iar apoi imediat îi văzu fața roșie prinsă între scutece. Apoi îl revăzu pe bătrânul său tată. Era slab, dar tot fără detalii. Apoi... primul plâns fără el în lumea asta.
"Tată! Oprește-te! Ce-i cu tine?" Vocea Ceciliei îl aduse înapoi. "Uite de asta mi-e greu să vin la tine. Lu, lasă-ne puțin singuri, te rog". Femeia așteptă ca cea mică să părăsească încăperea. Bătrânul continua și el să aștepte. Ușa se închise cu zgomotul familiar. "Știi ce se întâmplă cu negativul? Îți spun eu! Rămâne înfipt în inima celor dragi. Asta se întâmplă cu negativul!". Bătrânul își recunoscuse proprii spini adânc înfipți în sufletul fiicei sale. Negri, lungi, subțiri și la fel de dureroși ca cei lăsați de propriul tată în inima lui, mai bine de jumătate de secol în urmă.
"Ai chemat-o pe mama, de față cu Lu? Mama e moartă de patru ani jumătate, tată! Ce-i cu tine? Nu ți-au mai dat medicamentele? Spune ceva!"
Buzele bătrânului desenau doar o dungă pe fața proaspăt bărbierită. Iar degetele subțiri, fără prea multă carne rămasă pe ele, protejau fețele alb-negru imprimate pe bucata de hârtie.
Ușa rezervei se deschise cu același sunet familiar. Încadrată de tocul alb al ușii, cu obișnuitul zâmbet și aceeași uniformă, sora medicală ce avea grijă de el de când fusese adus, în urmă cu opt luni, păși înăuntru. "Mă descurc eu de aici, doamna Cecilia. Mi-a spus cea mică că domnul Paulescu a plecat din nou într-o excursie". Ăsta era termenul pe care îl stabiliseră, ea împreună cu personalul medical, pentru a o proteja pe Luiza atunci când era de față.
"Trebuie neapărat să-i lăsați fotografia aia? Sunteți siguri că e mai bine pentru el?". Bătrânul simțea doar îngrijorare în vocea fiicei sale.
"Doamnă", spuse asistenta uitându-se la cel care asista ca martor la această discuție. "De zece ani, toți bătrânii care au avut-o aproape în ultimele luni s-au dus mai liniștiți. Acum, eu nu știu ce să vă spun... dar pare că-i ajută cumva, chiar dacă nu este a lor".