Devine astfel, Yogyakarta - oraș, respectiv regiune specială, din centrul insulei Java, singurul loc din lume în care se întâlnesc trei astfel de locuri protejate pentru excepționala valoare culturală - celelalte două fiind templul budist de la Borobudur, cel mai mare de acest tip din lume, și ansamblul de temple hinduse de la Prambanan, dedicate lui Shiva - ambele, construite aproape concomitent - între secolele 8 și 10, de mici comunități religioase care se stabiliseră lângă locul pe care azi îl ocupă orașul Yogyakarta.
Aculturație. Asta s-a întâmplat aici, în Java, începând din secolul al 12-lea, care a marcat sosirea primilor musulmani pe insulă (Islamul a devenit dominant abia la sfârșitul secolului al 16-lea). Au întâlnit aici, bine constituite și amplu dezvoltate, comunități, chiar regate hinduse (azi, aceste comunități sunt aproape inexistente, iar întreaga populație hindusă a Indoneziei, de circa 4,4 milioane de persoane, locuiește - aproape în izolare, dar în plenitudinea manifestării, în insula Bali), respectiv comunități/regate budiste (azi, cu totul dispărute și nepracticante, în condițiile în care budiștii reprezintă 0,8% din populația întregii țări, dar numai 0,5% în Java.
Dublă aculturație, de fapt. Simțită, pe de o parte de musulmanii sosiți din Arabia, de pe continentul asiatic, de pe insulele vecine Indoneziei, care, la început, au adoptat religiile locului și s-au adaptat credințelor pe care le-au găsit pe insulă. Simțită, pe de altă parte, de locuitorii insulei (cândva animiști, apoi, hinduși, respectiv budiști), puși în fața sosirii, pătrunderii, răspândirii unei alte religii, altor credințe, altor valori și norme culturale. Ceea ce s-a întâmplat, însă, apoi, este inversul teoriei, pentru că nu noua religie a fost pusă în situația de a se confrunta cu posibilele tipuri de aculturație (segregare, integrare, asimilare, marginalizare), în raport cu religiile și cultura locului, ci, din contră, religiile dominante pe insulă înainte de Islam s-au retras, au fost, probabil, părăsite de credincioși, au cedat locul acesteia, cea nou sosită. Și au dispărut.
Ceea ce, în mod evident, s-a produs, a fost un puternic sincretism religios, generat de amestecarea - lentă, de durată, continuă, a celor trei sisteme de credințe religioase - hindus, budist și musulman. Iar, în final, concomitent cu retragerea religiilor tradiționale asiatice și javaneze mult anterioare Islamului, acesta a fost deplin asimilat, mai mult chiar, a înlocuit tot ce a găsit și a devenit suprem, dominant, copleșitor. Și astfel, de exemplu, paradoxal, cel mai mare monument budist din lume, uluitorul templu de la Borobudur, se află într-o țară în care mai puțin de jumătate de procent din populație mai practică azi, în nod declarat, asumat, deplin budismul.
Locuitorii de azi de aici, din Yogyakarta, din Central Java - în imensa lor majoritate, au o cunoaștere extrem de superficială - dacă nu, chiar o totală necunoaștere, a ceea ce au însemnat, din perspectivă culturală, istorică, literară, socială secolele acelea - multe, în care cele două sisteme de credințe arhaice - hinduismul și budismul, stăpâneau insula, asigurau valorile și normele de conviețuire, reprezentau calea de urmat pentru comunitățile în care se înfiripaseră. Puțini (musulmani, evident) sunt cei care încearcă să înțeleagă de ce continuă să existe unele comportamente (gestul și cuvântul salutului, zâmbetul, vestimentația tradițională), unele obiceiuri (recunoștința adusă pământului, roadelor sale), unele forme de exprimare a bucuriilor firești ale vieții (reprezentarea prin modele/desene/pattern diferite, pe celebra țesătură numită batik, a diferitelor momente sau etape din ciclul firesc al vieții), unele întâmplări artistice (dansurile inspirate de legende și povești din Ramayana și Mahabharata - cele mai vechi scrieri ale umanității, ce redau, simbolic, lupta dintre bine și rău).
Cumva, sunt orbi; cumva, nu știu, nu cunosc, nu au fost învățați să aprecieze, cumva, nu-i interesează (decât pe cei pe care i-am întâlnit, în fiecare dimineață, în Kraton, pe sfântul pendopo - scenă/structură/pavilion, de mari dimensiuni, sprijinită de coloane înalte din lemn, parte componentă a templelor, a palatelor, pe care urmează să se desfășoare spectacolul de dans inspirat din adâncul hinduism - în fond, cea mai veche religie documentată a lumii, pe care urcă încet, respectuos, temător - cu un ansamblu de gesturi de devoțiune și de respect, care, pe europeanul/cetățean al lumii care pretind că sunt, l-au impresionat total), cumva, nu le pasă de cei care sunt diferiți, cumva, sunt prea ocupați cu sărăcia, lipsurile, temerile, pentru a reuși să observe, doar ridicând privirea, faptul că sunt invitați să cunoască istorii universale, să se bucure împreună cu celălalt, să treacă mai ușor peste necazuri.