Zgomotul este pe măsura uriașului număr de motociclete de care nu ai cum să te ferești și care îți apar, ca un fluviu, oriunde mergi, dar mai ales pe străzile principale, la orice intersecție. Sau care te așteaptă la câte un semafor (există câteva) ce indică, evident, cale liberă doar pentru autoturisme și motoare, nicidecum pentru pietoni. Pe care, nici prezența sporadică a polițiștilor nu-i ajută prea mult. Și încă este bine că aici există, în general, trotuare (pe care abia dacă le-am observat - și asta doar în centru, în insuportabilul Surabaya - al doilea oraș al țării, depășit doar de Jakarta, obosita și de nevizitat capitală, în care, oricât mi-aș dori să aflu povești despre Batavia, capitala Indiilor Olandeze de Est, nu calc), chiar dacă sunt folosite pentru orice (parcare, tarabe, loc de odihnă pentru cei care chiar așa trăiesc, lângă stradă), mai puțin pentru deplasarea sigură a pietonilor.
Poluarea este, în consecință, foarte mare - menținută așa nu doar datorită acestei năpaste - a motoarelor, dar, mai ales, a cauzelor care o produc: nepăsarea autorităților, transport public deficitar, prețul scăzut al benzinei (între 3 și 4 lei pentru un litru), obișnuința oamenilor de a se deplasa doar așa, chiar și pentru câteva sute de metri, viața aproximativă, agitată și impredictibilă pe care o duc.
Parcări există numai în zonele oficiale și ale centrelor comerciale; în rest, nu; sau, în rest, da, orice loc temporar liber devine parcare. Și peste tot există un tovarăș care se face că ajută, că sugerează, că face loc - în schimbul unei biete hârtii de 2000 IDR (cam 0,60 lei). Așa cum există, în absența semafoarelor, în intersecții sau acolo unde (nu) se poate schimba direcția de mers, un astfel de tablagiu improvizat - dar care știe să oprească mișcarea necontenită a străzii, pentru câteva secunde, alternând deplasarea autovehiculelor și a motocicletelor, ajutând, de fapt, traficul, și trăind din ceea ce îi pun în palmă unii șoferi.
Oamenii ăștia, atunci când nu locuiesc departe de centru, la marginea orașului, atunci când nu trăiesc în clădirile de inspirație chineză cu două caturi - unul pentru prăvălie, altul pentru locuit, de pe străzile principale, sunt de găsit în multele kampong (la origine, termenul desemna un sat, un cătun ori o așezare lângă o apă sau chiar lacustră - și, poate că așa au fost, inițial, aceste kampong), dar care au devenit, prin dezvoltare și apropiere unele de altele, parte a orașului.
Sunt, de fapt, izolate de ziduri înalte și groase de zgomotul străzilor mari, șiruri de case - independente și/sau unite, de dimensiuni modeste, adesea având o curte mică, umbroasă, despărțite de o alee îngustă, curată, liniștită, pe care, din fericire, autovehiculele nu au acces (pentru că nu încap), iar motocicliștilor li se cere să circule foarte încet ori chiar fără motor. Sunt propice plimbărilor, pentru că găzduiesc mici locuri în care te poți opri pentru odihnă, pentru a te răcori, pentru a vizita un atelier destinat realizării păpușilor ce redau personajele teatrului tradițional sau un atelier destinat decorării manuale a țesăturilor batik.
Alte kampong s-au dezvoltat haotic, înghesuit, invadând (și, de fapt, distrugând) zone care au avut alte destinații - este cazul fostelor grădini regale Taman Sari (una din cele trei - celelalte două fiind Ambar Rukmo și Ambar Binangun), care serveau și deserveau casa regală din Yogyakarta, construite (începând din anul 1756, când chiar Kraton, sediul puterii, era ridicat) aproape de palatul regal și formate dintr-un ansamblu de 57 de construcții, realizate în diverse stiluri arhitectonice (hindu, budist, islamic, javanez, portughez, olandez - în raport cu cei care au trecut pe-aici), îndeplinind diverse roluri - rezervor de apă, lacuri de agrement, porți impunătoare, spații pentru reculegere și meditație, parcuri, grădini și spații pentru odihnă, arte, delectare cu betel, fiind destinate familiei regale și apropiaților; cazarmă, pulberărie, tunele - corespunzător scopurilor civile și militare pentru care au fost ridicate.
Oamenii ăștia, din păcate, desfid, uită sau neglijează excepțional de frumoasa vestimentație tradițională (care este, cumva, comună - grație originii, și în Bali ori în alte insule) bazată pe batik - țesătura tradițională din bumbac, albă, și pe care, prin tehnici speciale, bazate pe aplicarea (manual, punct cu punct) de ceară - care protejează culoarea, se aplică, cu ajutorul unor blocuri/modele/tipare incredibil de fin sculptate în lemn, folosind o gamă redusă de culori (alb, crem, maro și negru), fin îmbinate și amestecate, ce au la bază esențe naturale, pentru realizarea cămășilor bărbaților și unei infinități de modele de sarong - pe care le folosesc deopotrivă femeile și bărbații.
A rămas apanajul celor implicați în artele muzicii și spectacolului de dans sau de teatru, a rămas materialul tradițional folosit pentru întâlniri, petreceri, seri de muzică și dans - însă, doar pentru clasa înaltă, educată, bogată a societății din Yogyakarta și din Java în general.
Au uitat, oamenii ăștia (așa cum nu au uitat femeile din Bali) să poarte fascinantele kebaya - o bluză fină (din brocart, bumbac, dantelă, borangic, voal), rafinată, bogat decorată cu broderie, într-o singură culoare sau într-un amestec de culori tare plăcut ochiului, ale cărei poale ajung ușor peste sarong. Au uitat, bărbații să poarte blangkon sau kupiah sau tanjak sau peci, pentru a-și acoperi capul. Și-au uitat tradițiile, trăiesc amestecat, la întâmplare, exclusiv în cotidian, în viteză, fără a se mai raporta la ceva din istorie; sau, poate, da, mai merg din când în când la moschee.
