Iluzia

Pentru că nu se întâmpla nimic, am inventat o chestie. O iluzie, dar pentru că nu se întâmpla nimic, mi-am inventat-o singur.

Ultima oară când ne-am văzut, a fost acum un an şi jumătate. Ne-am încrucişat drumurile într-o împrejurare nefericită, din pură întâmplare. Poate că soarta aduce laolaltă oamenii care trebuie să fie laolaltă, dacă poţi crede în aşa ceva, iar ea, tocmai ea din toţi oamenii, trebuia să fie martorul principal când soarta mea s-a schimbat. Trebuia să fie acolo.

Am fost pe neaşteptate internat în spital pentru că mi s-a făcut rău pe stradă. Eram ameţit şi mi-era foarte sete. Mi s-a luat sânge. Ea mi-a luat sânge. "Ce faci aici?", am întrebat-o uimit, hipnotizat. Mă simţeam atât de rău, încât nu ştiam dacă nu cumva am halucinaţii. "Aici lucrez", mi-a spus. Purta un halat alb, iar părul îi era strâns în coadă. Semăna un pic cu sora ei mai mare, dar în pofida anilor care trecuseră, nu căpătase soliditatea ei, corpolenţa ei, prezenţa ei fizică vulgară. "Eşti doctoriţă?". "Nu", a zis, "sunt asistentă medicală". Am privit-o uimit în continuare. Am observat în urechea ei un cercel lung, complicat. Iar când s-a răsucit să aşeze pe masă fiolele l-am zărit şi pe celălalt. "Frumoşi cercei", am spus. Ea a zâmbit profesional, fără să mă privească. Se purta rece, nu lăsa nicio emoţie să se vadă. Dar ceva îmi spunea că nu e aşa.

În noaptea aceea era de gardă. Am privit-o prin geamul biroului în care stătea, iar capul ei blond, aplecat peste o carte, îmi părea venit din trecut. Era acum de un blond mai deschis, se vopsise. Aproape alb. Mă simţeam rău, dar bucuria pe care-o simţeam era nealterată. Şi-a ridicat capul, simţise că o privesc. A zâmbit. "Tu erai", am auzit la mine în cap, dar buzele ei nu s-au mişcat. S-a ridicat, mult mai caldă decât în primirea oficială pe care mi-a făcut-o, şi m-a invitat înăuntru. Nu mai era o fetiţă, devenise femeie. Gesturile ei nu mai erau aşa de abrupte, părea mult mai calmă şi mai stabilă. Dar m-am îndoit şi de asta.
"Ce-ai mai făcut?", m-a întrebat după ce m-a ajutat să mă aşez pe un scaun.
"Grozav!", am exclamat ridicând braţele ca să subliniez situaţia mea jalnică. Doar vedea şi singură.

M-a privit cu gravitate, ţinându-şi degetele înnodate pe masa dintre noi. Am spus, privind-o în ochi:
"Ceea ce vreau să spun este că... îmi pare îngrozitor de rău... De jumătate de an încerc să dau de tine."

Ea nu a zâmbit şi nici n-a dat vreun alt semn. Aşa că am continuat.
"Nu pot să stau aici fără să spui nimic! Aştept să zici ceva...!"

Iar atunci, în clipa aceea, chipul ei s-a schimbat. Toate trăsăturile i s-au adunat la un loc, într-o imagine meschină, plină de ură, aceea ce fusese înainte. M-a şocat. Nu-mi dădusem seama cât am rănit-o. Fusesem prea preocupat cât de rănit sunt eu. Undeva departe în trecut, noi ne mai luptam încă chiar în acel moment. Noi eram acolo, noi eram dincolo, noi eram peste tot.

Chipul ei şi-a revenit încetul cu încetul, dar tot nu a spus nimic. Şi-a turnat dintr-un termos într-o cană şi a luat o gură.
"Mi-e cumplit de sete, îmi dai şi mie?", am întrebat-o.

Mi-a împins în faţă termosul fără să rostească un singur cuvânt.

Am băut direct din el.
"Poţi să-l iei cu tine", a zis într-un final. Dar nu ştiu dacă a zis asta pentru că a vrut să fie drăguţă sau pentru că i se făcuse silă de mine.

M-am întors în cameră. Am stat treaz o vreme, şi am băut din termos. Era compot de mere, era dulce şi bun, iar mie-mi era sete.

Când m-am trezit, am fost anunţat că fusesem în comă şi că aveam diabet. "Îmi pare groaznic de rău", mi-a spus Alexandra mângâindu-mă pe frunte. Avea lacrimi reale în ochi. Nu puteam să vorbesc, dar ea a bănuit ce vreau să întreb. "Era să te omor cu compotul ăla!"

Când am ieşit din spital, a trecut pe la mine. A sunat la uşă, a intrat, şi s-a dezbrăcat complet. S-a dus în baie, şi privindu-se în oglindă, şi-a scos cei doi cercei câte unul. Şi-a trecut mâinile prin păr, să şi-l aranjeze, apoi s-a reîntors la mine, care stăteam încă şocat cu haina ei în mână. A aruncat haina smulgând-o din mâna mea, apoi m-a tras după ea în pat. Eu rămăsesem îmbrăcat, şi mi-am aşezat capul pe sânul ei, iar ea mi-a mângâiat părul încet. Apoi şi-a băgat mâna prin gulerul cămăşii, şi şi-a lipit palma caldă de spatele meu. Mirosul ei mă inunda. Mi-am trecut mâna peste abdomenul ei, dar n-am avut curajul să merg până la capăt. Trecuse prea multă vreme, nu mai eram de-al casei. Apoi m-am ridicat în genunchi, am privit-o din perspectiva aceea, iar ea, albă, blondă, mi-a zâmbit şi şi-a desfăcut încet picioarele.