Un om merge pe stradă cu toate cele două picioare şi două mâini întregi, lipite prin încheieturi de trup, dar la un moment dat imaginea a ceea ce este i se lipeşte deformat de pelicula foto, ajunge
pe-o hârtie şi
n-ai zice
că-i chiar el, ci altceva ce aduce vag a ceea
ce-a fost înainte ca aparatul să se fi îndreptat spre corpul lui. Se transformă
într-o părere,
într-o bănuială, ca atunci când te uiţi cu coada ochiului peste umăr, brusc, şi ai impresia că ai văzut ceva sau pe cineva, dar nu eşti sigur şi nici
că-ţi pasă, zăreşti doar nişte linii tremurânde, schiţate, auzi un fâşâit de haine. Un strănut. Un nas şters zgomotos în şerveţelul de hârtie. Dacă a fost un cunoscut, peste o vreme
nu-ţi vei mai aminti dacă era vesel sau trist, zbârcit ca un măr creţ la faţă, cu cearcăne lungi,
scufundate-n piele, vesel ori dimpotrivă, amorţit, cum sunt toţi la sfârşit de noiembrie.