Nu mult după asta, doamna Neanderthal apare, plină de sânge, vânătăi și zgârieturi, ducând pe umeri un porc mistreț de Neanderthal, renumit pentru carnea fragedă, crescută bio. Își aruncă vizibil iritată bâta într-un colț de peșteră, trântește mistrețul pe masa din bucătărie, mormăie ceva despre praful care nu a mai fost șters de o săptămână, își dă ochii peste cap la pictura cu animalul lânos, întreabă când e gata cina și iese nervoasă să repare roata de la mașina împrumutată de la Wilma Flintstone, pe care a stricat-o la vânătoare.
Daca ați râs sau ați zâmbit măcar la imaginea asta, clătinând din cap neîncrezători, aveți dreptate. Chestia asta nu cred că s-a întâmplat vreodată. Genetic vorbind, bărbații și femeile sunt construiți diferit, dar complementar. Iar diferențele astea au definit și rolurile pe care bărbații și femeile le-au avut în decursul istoriei omenirii.
Generalizez, bineînțeles, pentru că au existat și excepții. Dar toată istoria asta a făcut și altceva, a sedimentat în mentalul colectiv preconcepții. Dacă atunci, demult, rolurile astea erau definite de nevoia de a supraviețui și de a evolua, de a construi o societate într-o lume brutală, măcinată de lipsuri materiale, cu războaie aproape neîntrerupte, astăzi, când lucrurile sunt - relativ - normale, societatea este așezată într-o matcă bine definită, și preconcepțiile nu ar trebui să-și mai afle locul.
Și totuși, aproape orice bărbat adevărat, mânuitor de ciocan, drujbă și motocoasă, expert în fotbal, politică, și tot ce se învârte, dacă ajunge cu mașina la service ca să afle de ce face pac-pac-poc-poc și "nu mai trage", s-ar uita puțin pieziș dacă mecanicul desemnat lui ar fi o domnișoară mică și plăpândă. Astăzi, când drumul spre casă de la sala de forță duce obligatoriu pe la un salon pentru o epilare totală și un mani - pedi, iar ideea de a repara ceva prin casă înseamnă "sună-l pe nea Gica meseriașu", încă ne mai lovim de genul acela de mentalitate.
Și asta mă aduce la ce voiam să spun: astăzi, cât timp se usucă lacul pe unghiile unor băieți care se plâng că femeile nu-și mai știu locul, aici, pe vapor, pe bucățile astea de metal, între fiare fierbinți și mașinării zgomotoase, doamne și domnișoare mici și plăpânde trag de chei cât ele de mari, demontează motoare și cară piese care cântăresc jumătate din greutatea lor. În combinezoane murdare de motorină și ulei, luptând cu căldura insuportabilă, cot la cot cu bărbații, trag să țină în mișcare o industrie care pune băiețeilor ce se plâng de ele avocado-ul în farfuria cu salată săracă în calorii, benzină în mașina de fițe, mașina de fițe în fața garsonierei unde încă mai locuiesc, cu cămașa descheiată pe pieptul proaspăt epilat, cu părinții. Și privindu-le cum scot pompă de injecție după pompă de injecție, demontând, montând totul la loc fără plânsete, fără crize de nervi pentru o unghie ruptă, încă găsind puterea să zâmbească la sfârșitul zilei, să meargă la cabină și să fie mame, soții, mătuși, surori, fiice, nu pot să nu mă întreb dacă imaginea descrisă la începutul textului nu este numai probabilă, dar și posibilă.
Și când va veni momentul în care bărbații, pe lângă injecțiile cu acid hialuronic vor lua și vaccinul anti-testosteron și-și vor petrece zilele privind visători spre ușă, împletindu-și codițe complicate în barbă, așteptând să li se pună pe masă un mistreț bio...
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
