Nu putem trăi fără apă, suntem apă, la urma urmei. Putem să rezistăm fără mâncare cam trei săptămâni, dar fără apă, în trei zile suntem duși. Și-atunci, cum ții zece, douăzeci, o sută de oameni, hidratați pe o bucată de lemn cu pânze într-un voiaj până la capătul lumii când nici măcar nu știi unde vine ăla și ce te așteaptă acolo?
La început au fost butoaie, pline ochi, suficiente pentru o perioadă, dar butoaiele au prostul obicei să se mai spargă prin furtuni și să pierzi apa din ele, sau să se mai amestece cu apă de mare care, îmi închipui că intra din belșug prin toate cotloanele corăbiilor când năvăleau valurile peste copastie.
Te mai bazezi pe ploaie, să mai aduni așa, cât pentru o cană de ceai, dar nici aia nu vine când vrei tu, iar dacă ai noroc și dai peste o bucată de uscat, s-ar putea să fie chiar așa: uscat. Sec, mort, ca jumătate din echipaj cu tot cu speranțele pentru salvare.
Din păcate, o soluție mai bună nu avea să apară pentru mult timp, deși au fost câțiva care și-au zis în barbă că trebuie să existe o metodă să transformăm cumva apa asta sărată în apă dulce. Mai ales după ce au încercat să o bea așa și au sfârșit delirând și deshidratați.
O soluție exista, evident, destul de simplă, distilarea apei de mare prin fierbere și, începând din secolul 16 până în secolul 19 au existat destui care au gândit și patentat sisteme pentru a face asta. Problema omenirii, însă, nu a fost niciodată imaginația ci faptul că tehnologia avea prostul obicei să rămână în urma ideilor inovatoare. În cazul de față, ca să produci apă distilată, aveai nevoie de combustibil, ceva să arzi, iar acesta era scump, ca să nu mai spunem că focul deschis la bordul unei nave de lemn prezintă o grămadă de alte dureri de cap.
Altă problemă era materialul folosit. Într-o vreme când cuprul era cel mai comun, cum acesta când oxidează devine toxic, riscai să îți otrăvești echipajul.
Dar, în cele din urmă, pe la începutul secolului 20, ne-a ajuns și tehnologia din urmă, iar acum, datorită companiilor gen Alfa Laval, datorită oțelului inoxidabil, al instalațiilor navale interconectate, sistemelor de sterilizare și mineralizare, nu mai trebuie să ducem dorul apei potabile. Ușor de produs într-o instalație simplă, deși principiul de bază scapă și acum multor cadeți, apa nu mai este o problemă. Dacă la început, cu cât era mai lung voiajul cu atât apa dispărea mai tare, acum e invers: mai multe zile de marș, mai multă apa produsă. Iar când consumul zilnic este de șase tone sau mai mult, trebuie să produci, nu glumă. Așa că nu strică, periodic, o mică inspecție și o curățire a distilatorului, în perioadele când nava stă, ca acum. Și mai ales când șeful mecanic umblă cu aparatul foto după el, căutând inspirație.
Pentru că, o săptămână de ancoră, oricât de binevenită ar fi, este totuși o perioadă lungă, iar odată terminate lucrările de întreținere, raportări și tot ce mai avem noi pe aici, nu rămâne decât să găsim ceva de umplut timpul.
Scăpați de teama de a muri de sete înconjurați fiind de ape, ca Tantal, scăpați în general de orice griji de genul acesta, mi-e teamă că am început să uităm cum a început totul. Că toate ideile, tot confortul de care ne bucurăm noi acum s-au născut din lipsuri, din sacrificiul altora. Și chiar dacă nu le știm numele și nu vom ști niciodată cine au fost, putem măcar să ne gândim la ei de fiecare dată când bem un atât de prețios pahar de apă.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
