Zilele de marș trec greu, zilele de ancoră la fel, rutina asta - cabină, comandă, făcut cafeaua, înapoi la cabină, jos în mașină, scaun, calculator - mă amorțește, fizic și mental și sunt puține lucruri care mă pot smulge din starea asta.
Adevărul este că nimic nu e ușor în meseria mea și uneori aș vrea să mă pot întoarce în timp, să îl găsesc pe puștiul ăla care visa tot felul de aventuri ca în romanele lui Jules Verne, să stau cu el la o masă și să îi explic pe îndelete ce înseamnă marinăria. Cu bune și cu rele, să îi explic ce sacrificii va trebui să facă, ce experiențe va câștiga și care le va fi prețul. Să îl las să mă cunoască pe mine, omul care va deveni, bărbatul care sunt azi, modelat de vânt și valuri, făcut din nisip și praf de scoici și sare și să decidă el, apoi, dacă asta își dorește.
Dar viața nu e niciodată ușoară. Ne facem alegerile și trăim cu ele, le lăsăm să ne modeleze și să ne transforme. Luăm ce ni se oferă și încercăm să ne bucurăm de fiecare dar. Pentru mine, cel de acum, în momentele când mă simțeam copleșit, prea obosit, amorțit, fizic și mental, marea mi-a sărit mereu în ajutor și a știut, cumva, să-mi respire iarăși viață în vene.
Când sunt la navă nu prea sunt un om al răsăriturilor, decât dacă se nimerește vreo manevră, ceva, să fiu treaz la ora aia. Altfel, cântecul de sirenă al pernei este mult prea puternic să-i rezist. Așa se face că diminețile nu prea mă uit pe hublou, afară, să văd ce se mai întâmplă. Îmi iau, somnoros, cana de cafea și urc pe comandă, drumul până la espressor îl știu și cu ochii închiși.
Așa și azi, urc, pregătindu-mă sufletește pentru valul de bună dispoziție cu care mă întâmpină Sara, ofițerul de cart la ora aia. Nu că nu aș aprecia entuziasmul, dar până nu sorb prima gură de cafea nu sunt în stare să procesez valurile de dopamină cu care e inundată comanda. Dau bună dimineața, dau drumul la espressor, ridic ochii și mă trezesc brusc.
Afară a venit toamna. Fără avertisment, fără un "bună, ce mai faceți, vin și eu pe aici".
Nori joși se sparg de stânca Gibraltarului, acoperind soarele destul cât totul în jur să împrumute din albastrul mării care este de un calm absolut. O ceață deasă se prelinge peste strâmtoare, dinspre Ceuta, îmbrăcând navele din ancoră într-o pătură groasă, din care suprastructurile, macaralele ies ca niște fantome.
E vânzoleală în golf și totuși atât de liniște. Uit de cafea, uit că dorm încă, alerg la cabină după aparat, urc din nou pe comandă și mă apuc de fotografiat. Nu e lumina aia de răsărit, soarele e deja sus, ascuns după nori, dar atmosfera e de vis. Totul se mișcă, ceața, norii, nu-mi ies două cadre la fel, chiar dacă trag în același loc.
Mulțumesc stelei mele norocoase pentru dimineața asta de vis, intre atâtea dimineți seci petrecute la ancoră.
Girăm încet, în jurul lanțului. Un container mare manevrează ușor, spre ieșirea din golf, urmărit îndeaproape de pilotina mică, și-mi dau subiecte și unghiuri noi. Trag în neștire, nesătul, cu un entuziasm pe care nu l-am mai simțit demult.
Îmi era dor de ea. De marea ASTA, de chipul ăsta al ei.
Îmi simt buzele lărgindu-se într-un zâmbet tâmp și inima bătând în cadența declanșatorului, țac-țac-țac, rapid, fără pauză aproape.
Nu știu când s-a terminat totul, stăteam acolo, pe comandă, aparatul într-o mână, cana de cafea în cealaltă, satisfăcut.
N-o să mint, uneori e greu.
Dar e frumos.
Și sper că dacă băiatul ăla care visa aventuri din cărțile lui Jules Verne va primi o vizită din viitor, va face aceeași alegere.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
