Una dintre întrebările pe care le aud cel mai des, când spun oamenilor cu ce mă ocup, în afară de "ai văzut balene / delfini / rechini" și "ai prins vreo furtună", la care, apropo, răspund cu "nu, ce-s alea", este "ce mâncați voi acolo, cred că o grămadă de pește, nu?". La care sunt tentat să răspund cu "da, când reușim să-l prindem, altfel ne mâncăm între noi", ceea ce nu ar fi un neadevăr, doar că nu în sensul propriu.
Îmi aduc aminte de un episod, când ieșind la oraș, în Corpus Christi, doamna de la poarta terminalului, care ne verifica de vize, ne-a întrebat același lucru, la care un ofițer polonez, Daniel - și îl scriu așa pentru că nu țin minte toate "j"- urile și "z"-urile din numele lui și pe unde veneau - îi zice că doar ce pescuim.
Păi și cum prindeți peștele, continuă doamna.
Păi simplu, zice el, mă leagă băieții cu o saulă peste piept, când văd peștele sar peste bord, îl prind și ei mă trag înapoi.
PE BUNE? Wow, zice doamna, picată parcă din cer, ce tare!
Ce să mai zicem, ne-am luat pașapoartele și am plecat, rugându-ne în gând pentru sistemul educațional din acele state unite.
Și până la urmă ce mâncăm?
Suntem creaturi ale uscatului, deci cam orice ne oferă el. Problema e că între două bucăți de uscat este o grămadă de apă așa că a trebuit să luăm cumva uscatul cu noi.
La început, corăbiile își umpleau calele cu păsări, animale vii, legume și ce mai puteau duce, singura chestie fiind că unele era perisabile, iar celelalte consumau ele însele mâncare. Așa că dacă aveau noroc și ajungeau în vreo insulă înainte să trebuiască să-și mănânce pielea din bocanci și să-și bea propriile fluide, calele se umpleau din nou cu ce se găsea pe acolo, de cele mai multe ori în detrimentul faunei locale, așa că dacă unele specii sunt pe cale de dispariție acum, este doar din vina lor, pentru că sunt delicioase.
A trebuit să treacă ceva timp până când, în Scoția, un domn Cullen, încercând probabil să bea un single malt printr-un pai foarte subțire direct din butoi, ca să nu strice dopul și să se prindă soția dânsului, a observat că whiskey-ul pare mai răcoros pe bolta palatină și s-a gândit "aha, deci vaporizarea rapidă a unui lichid este un proces endotermic, interesant" și și-a continuat experimentul.
Aproape 100 de ani mai târziu, domnul Perkins, construia în America primul frigider comercial și de acolo, treaba a fost simplă. Astăzi, datorită acestei invenții, nu mai trebuie să dăm iama prin faunele locale, oricât de bun le-ar fi gustul, deși mi s-a întâmplat să rămânem fără alimente o perioadă, până când am putut primi provizii, sau chiar, undeva prin Vest Africa, să dăm la schimb motorină și ulei de motoare pentru 4 găini, o capră și un purceluș, vii, evident. (Mă atașasem de ele și, din fericire, am plecat acasă înainte să apuc să le văd aburind în farfurie.)
Sistemul nu e perfect, e cale lungă de la întocmirea listei de alimente, aprobare, comandă și până totul își găsește locul în cambuză. Marfa nu e întotdeauna cea mai bună, în fapt, cred că avem câțiva pești la rece care suspectez că au murit în debarcarea din Normandia, în 1944, dar asta e altă poveste.
Bugetul e buget și, cumva, echipa noastră de la bucătărie trebuie să găsească o cale să hrănească un om, 3 mese pe zi cu doar 10 dolari, adică atât cât te costă trei bruschete la un restaurant doar ca să îți stimulezi apetitul. Și știu că departamentul ăsta este de cele mai multe ori uitat, trecut cu vederea, dar din punctul meu de vedere, ei sunt adevărații eroi. Muncind de la 6 dimineața la 8 seara, 7 zile pe săptămână, fără week-end-uri, doi oameni fac imposibilul posibil, astfel încât la întrebarea "ce mâncam noi aici" putem răspunde cu încredere: "miracole. Și niciodată nu au avut un gust mai bun".
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)




































