Apoi ne aducem aminte că tot noi, în calitate de Creatori ai micului nostru Univers, avem puterea să îl luăm cu noi. Că granițele alea nu sunt bătute în cuie și că putem să le redesenam oriunde. Și ne liniștim iar, până ne terminăm berea și trebuie să ne mutăm din nou. Și o luam de la capăt.
Carevasăzică, nu e că și cum nu aș mai fi pupat Atlanticul niciodată în viața mea, dacă stau bine să mă gândesc, n-a trecut jumătate de an de la ultima noastră colaborare, eu în calitate de client iar el în calitate de expert în amenajări interioare, specializat pe cabine de vapor. Ce-i drept, n-a făcut o treabă foarte bună, mi-a cam zguduit feng-shui-ul până când n-a mai rămas decât șui și-atât. Adică, să fim serioși, scaunul de birou e făcut să stea la birou, nu pe canapeaua pe care mă chinuiam să dorm, nici sub masa de cafea. Ca să nu mai vorbesc despre cum mi-a rearanjat gândurile în cele trei zile de pasiune nestăvilită, de la Las Palmas până la Gibraltar.
Și-acum, după două luni și mai bine în brațele calde ale Mediteranei, adică trai nene, eheee, Spania, Genova, Sicilia cu-ale ei țărmuri pline de istorii și care trebuie să recunosc că mi-au cam furat biata inimioară, mă văd din nou aruncat de soarta crudă sub forma angajatorului navei, în ghearele mișelului. Voiaj doar cu balast, adică fără încărcătură, în Franța, adică și Biscaya ca bonus, până la Las Palmas. Panică, jale și durere, până ne-am adus aminte că suntem marinari și cam asta facem ca să ne câștigam existența. Mergem încotro ne arată harta. Așa că ne-am strâns ușor Universul, am împachetat în el cu grijă toate amintirile frumoase care să ne țină cald și ne-am pregătit de furtună.
Cu o mică strângere de inimă și cu sentiment nedefinit, de gol în suflet, de parcă am fi lăsat în urmă ceva mult prea familiar și drag, am trecut printre Coloanele lui Hercule și ne-am dat binețe cu oceanul. Ne aștepta, drăguțul, cu toamna în brațe, cu vânt și frig și valuri peste care doamna noastră sărea cu entuziasmul unei rățuște pe metamfetamine.
Ce să fac, am oftat și mi-am reluat locul pe canapeaua construită pentru hobbiți, rugându-mă pentru somn și pentru niște picioare mai scurte, dar primind doar cârcei și moțăieli de câteva minute între două schimbări de poziție, de parcă asta ar fi făcut ca prin magie canapeaua mai încăpătoare.
Dar pentru toate defectele lui, Atlanticul a avut întotdeauna o relație frumoasă cu aparatul meu foto. Așa că l-am dus pe cel din urmă în vizită pe comandă, să așteptăm împreună și să vedem ce ne oferă azi, el, prietenul nostru învolburat. Înainte, spre prova, nori grei și gri, de ploaie, se îngrămădesc spre orizont încercând parcă să ne arate drumul. Înapoi, spre pupa, mâna Maestrului suprem începuse deja să picteze norii în culorile cele mai calde, iar între astea două lumi, vântul. Rece, tăios, puternic, același vânt care mi-a sculptat sufletul în imaginea oceanului.
Fotografiez și zâmbesc, e timpul să îmi scot Universul de la adăpost, să mai înghesui câteva amintiri acolo. Nu contează dacă mai am și eu loc. Pot oricând să-mi creez alt Univers. Unul undeva, sub un nuc mare, cu frunze foșnind în vânt. Sau cu pași înghețați prin zăpadă. Sau cu plaje cu nisip fin și palmieri.
Suntem creaturi ale obișnuinței, ce-i drept. Ne obișnuim repede într-un loc, ne creăm acolo Universul nostru confortabil și ne e greu să-l părăsim. Până facem primul pas în afara lui și descoperim că furtunile de care ne temeam ascund atâta frumusețe...
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
