Îmi plăceau diminețile pe plajă, liniștea aia profundă de la ora albastră, când nici vântul parcă nu mai bătea și concertul care începea cu prima rază de soare. Trebuie să recunosc că îmi lipsește asta, acolo unde m-am mutat. Și îmi lipsește asta și aici, la navă. Nimeni nu mi-a spus vreodată că meseria de mecanic presupune să-ți petreci aproape tot timpul sub punte, cine-a mai auzit să se pună motoarele tocmai acolo:) A trebuit să ajung aici ca să mă conving că așa este și, în concluzie, mi-am petrecut 25 de ani cu o deficiență majoră de vitamina D și cu sensibilitate la lumina de neon. Bine, nu zic că nu vedeam chiar niciodată soarele, mai prindeam câte o rază în rarele momente când mai ajungeam la cabină, asta mai ales în primii ani pe mare, când navele erau prea bune, atât de bune încât nu ne înduram să ieșim din sala motoarelor câte 18, chiar 20 de ore uneori:) Apoi s-au mai calmat lucrurile, am mai și promovat și mi-am permis câte o plimbare pe covertă din când în când.
Și în toate plimbările astea ale mele, până la prova și înapoi, în afară de Soare, singurele companioane mi-au fost păsările. Uneori albatroși, în lungile traversade de ocean, eleganți, construiți pentru zbor, alteori corbi de mare, curioși și parcă mereu flămânzi, plonjând ca niște gloanțe în valuri ca să iasă cu câte un pește în cioc. Fregate, vestitoarele furtunilor, chiar și pițigoi rătăciți, pierduți printre tubulaturi fierbinți și pompe, porumbei călători, căutând un moment de odihnă în zborul lor de cine știe unde până peste ocean. Și pescărușii, prietenii mei. Prezența lor îmi arată mereu că suntem aproape de un țărm. Ca și tovarășii lor de acasă, se adună în grupuri mari și gălăgioase, împânzesc nava și o fac să arate ca și cum ar fi stat părăsită 20 de ani în coteț la mamaia.
Pășesc încet pe pasarelă, să nu-i sperii, spre prova, unde mă așteaptă apusul. Coșul de fum e plin, la fel și adăposturile de furtună, catargul de la prova și copastia au prins viață, iar eu mă mișc în tăcere, pas cu pas, trăgând câte un cadru din când în când, rugându-i în gând să nu zboare.
Soarele coboară din ce în ce mai repede, în spatele norilor, iar eu măresc pasul, să nu pierd momentul. Prietenii mei înaripați devin agitați și zboară, dar îmi dau în felul ăsta subiecte în cadru. Câțiva, mai curajoși, rămân la locul lor și-i fotografiez.
Nu este nici liniștea de acasă, zumzetul motoarelor se simte până aici, la provă, prin tabla fierbinte. Nu este nici corul de voci gălăgioase, parcă pescărușii ăștia au obosit să se certe și doar mă privesc curioși. Dar este ceva familiar în toate, este marea, este mirosul sărat și zgomotul valurilor care se sparg de copastie. Este briza care îmi mângâie fața cu adieri venite de departe. Am trăit momentul ăsta de mii de ori, în mii de zile, fiecare din ele o amintire, o imagine păstrată pe cameră sau în suflet, o altă pagină în cartea vieții unui om pierdut intre valuri, prins între două doruri care se alină unul pe altul, dorul de acasă și dorul de mare.
Soarele s-a dus dincolo de orizont. Îmi salut prietenii și-i las să se odihnească și ei. Cabina mă învăluie în realitate cu lumini reci de neon. Mi-e dor...
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
