La început s-a bazat pe forța brațelor, dar asta avea dezavantaje, în principal faptul că brațele nu funcționează 24 de ore pe zi, nu avea decât două, deci nici o rezervă pentru alte activități și, deși vâslitul dezvoltă frumos umerii, brațele și pieptul, picioarele rămâneau nelucrate și nu dădea bine, estetic vorbind. Iar marea, ei bine, marea era mare, mai mare decât credea omul și, oricât putea el să dea din mâini, dura extrem de mult să ajungă la alta bucată de uscat.
Și așa, când obosit și transpirat de la atâta vâslit, s-a oprit să-și întindă tricoul la uscat, a văzut că îl cam umfla vântul și a avut o epifanie: dacă ar putea cumva să facă vântul să vâslească pentru el? Așa că a cusut mai multe tricouri laolaltă, le-a întins între două bețe și a așteptat. Și văzând că funcționează, mulțumit de sine și pentru că bărbaților le place să își conserve energia, nu a mai avut nici o idee în privința asta pentru următorii trei, patru mii de ani.
Ok, a confecționat velele din alte materiale pentru că nu putea sacrifica tricouri la nesfârșit iar Temu încă nu apăruse să cumpere altele vrac la prețuri de bomboane cu lapte, a făcut bărci mai mari, a pus mai multe vele, dar principiul a rămas neschimbat. Vânt era din belșug și era gratis, așa că, de ce să schimbi ceva ce merge?
Apoi, într-o frumoasă zi ploioasă și rece de vară englezească, un nene al cărui nume este sinonim cu puterea - nu, nu genul ăla de putere - deci un nene pe nume Watt, a dezvoltat motorul cu aburi și l-a făcut destul de compact cât să încapă pe o barcă și a lăsat vântul să ia și el o pauză. Și pentru că o revoluție, fie ea și industrială, nu e revoluție decât dacă ia amploare în manifestare, la fel și motoarele cu abur au început să crească. Și ca să aibă loc pentru ele, omul a trebuit să construiască nave mai mari, care aveau nevoie de motoare tot mai mari și am fi continuat tot așa până când nu ar fi rămas destul cărbune în lume de ars pentru motoarele astea dacă Dumnezeu, în infinita-i înțelepciune, nu i-ar fi inventat pe germani.
Calculați, eficienți și calzi ca iarna în marea Baltică, nemții, prin persoana domnului Nicolaus Otto, au inventat motorul cu ardere internă. Mai compact, mai eficient decât motorul cu abur, în fapt, atât de eficient încât a trebuit să punem prefixul "kilo" în fața numelui domnului Watt ca să putem măsura toată puterea dezvoltată, acest motor a transformat fața planetei, la propriu.
În ce privește motoarele navale, din industria în care activez și eu, mereu s-a operat pe principiul "mai mare e mai bun". Cât de mare, îl vor fi întrebat pe domnul Otto? Păi cât să intre un om matur în el. Sau doi, de fapt, știi ce? Toți... să intre toți oamenii din echipajul de la motoare. Și nu o dată, hai să facem asta în fiecare lună. Până pleacă nefericiții acasă, pentru că, nu-i așa, munca te face liber. Și-apoi vin următorii și reluăm.
Și-uite-așa, stau eu și mi-l închipui pe domnul inventator răzând în mustață, în timp ce echipa mea se târâie prin măruntaiele motorului principal, cu cârpe și găleți de motorină, încercând să șteargă urmele ultimei luni de funcționare, iar alții mai norocoși inspectează și măsoară de zor segmenți mari cât un cerc de hula-hoop. Și nu pot să nu-mi aduc aminte de zilele când eu eram cel cu găleata de motorină, plin de păcură și ulei, înjurând în gând momentul când am avut strălucita idee să mă fac mecanic.
Acum, stau într-un combinezon curat, cu aparatul în mână și fac poze oamenilor mei. Atunci, prezentul ăsta era un viitor atât de îndepărtat încât nici nu îndrăzneam să mi-l închipui. La fel cum navele astea imense, de metal, împinse de motoare monstruoase ar fi fost imposibil de imaginat de primul navigator, vâslind obosit, scrutând cu disperare orizontul, în căutarea unui țărm unde să se odihnească.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
