Mihai Brezeanu: Domnule Horváth, ați devenit director interimar al Teatrului Maghiar de Stat "Csiky Gergely" din Timișoara la finalul lui mai 2025, după ce, vreme de 6 ani, ați condus Secția Germană a Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu. Cum de v-ați decis să părăsiți Sibiul și cum priviți anii petrecuți acolo în calitate de regizor și de director de secție?
Hunor Horváth: Am plecat din Sibiu nu din lipsă de iubire, ci din continuitatea ei. Am simțit că ceea ce am început acolo - un mod viu de a face teatru, orizontal, plurilingv, atent la oameni și la prezent - trebuie dus, încercat și apărat într-un alt context, acolo unde e nevoie de reconstrucție artistică, instituțională și de încredere publică. N‑am părăsit un loc; am mutat o misiune.
Mai e însă ceva ce nu pot ocoli: factorul uman. În artă, somnul e confortul care tocește. După cinci ani, mi se pare sănătos să‑mi reasamblez busola, să‑mi scot munca din zona de confort și să o așez în altă lumină, în altă rezistență. Să rămân în mișcare ca să nu ruginesc. Timișoara a fost și o alegere de viață: astăzi, locuiesc aici împreună cu soția mea (n.r. Olga Diana Török, actriță a Teatrului German de Stat Timișoara), iar, din punct de vedere profesional, este pasul următor firesc.
Nu vin doar să conduc o instituție, ci să mă las și eu transformat de ea, punându‑mi metoda, valorile și experiența la încercare într‑un alt peisaj, cu alte sensibilități. Nu plec din Sibiu ca să închid o poveste, ci ca să o continui pe altă scenă. Rămân recunoscător oamenilor cu care am învățat acolo să fim echipă - fără ei, nici curajul, nici rigoarea nu ar fi avut greutate.
"La Sibiu am pornit de jos, cu emoția și umilința începutului"
Primul meu gest a fost Quartett de Heiner Müller - o premieră naivă și îndrăzneață, care a avut loc tocmai în prima zi "oficială" a pandemiei, 13 martie 2020. Așa a început totul pentru mine: cu un mesaj aruncat către necunoscut, într‑o sală atentă și nesigură. Îmi amintesc seri cu 30-40 de oameni în public și întrebarea, repetată pe dinăuntru, dacă această limbă, acest format, această secție mai pot atinge comunitatea orașului. Răspunsul a venit prin muncă răbdătoare și printr‑un pariu asumat: să punem întrebarea în centrul teatrului, nu rețeta. Am construit împreună cu echipa un mod de lucru bazat pe încredere, pe cercetare, pe transparență și răbdare: repetiții deschise, discuții după spectacole, laborator scenic, repertoriu dozat în ritmuri diferite... Ne‑am asumat să lucrăm cu text, imagine, lumină, sunet, mișcare, muzică live și film, folosite nu ca ornamente, ci ca să atingem mai adânc, acolo unde cuvântul, singur, nu mai ajunge.
A urmat o țesătură de întâlniri și confirmări. În paralel, am deschis ferestrele spre Europa: am intrat în dialog cu rețele și festivaluri, am inițiat coproducții, am dus artiștii noștri în contexte unde limba se schimbă, dar emoția rămâne aceeași. Prezențele din cadrul platformelor internaționale și colaborările dezvoltate (de la parteneriate cu Teatrul German de Stat Timișoara până la proiecte europene) ne-au așezat într-o conversație mai largă despre ce poate fi teatrul minoritar în secolul 21 - nu o insulă, ci un pod.
Cameristele lui Genet (n.r. premieră din octombrie 2022) ne‑a arătat că putem vorbi despre putere, opresiune și libertate într‑o limbă "mică", dar cu amplitudine mare. Selecția în Festivalul Național de Teatru 2023 a așezat munca noastră în circuitul național. Woyzeck (n.r. premieră din decembrie 2023) a deschis o altă ușă. Un realism emoțional care a transformat publicul în martor, un succes de sală, un premiu (n.r. Michael Bischoff, pentru light design) și o nominalizare (n.r. Hunor Horváth, pentru regie) la Gala Premiilor UNITER 2024 au reprezentat pentru mine semnul că limbajul nostru hibrid este legitim. Nunta însângerată (n.r. premieră din noiembrie 2024) a dus mai departe această polifonie: transilvăneană și universală deopotrivă, cu dans, muzică și film (n.r. premiul pentru cel mai bun video design pentru Adrian Sitaru la Gala Premiilor UNITER 2025), un eseu scenic despre dorință, comunitate și memorie. Între timp, am învățat să întărim ansamblul înaintea vedetelor, să amestecăm actori consacrați cu tineri și studenți, să ne ferim de vanități și să câștigăm coeziune.
Anii de pandemie ne‑au ținut în lucru, departe de inerție: un audiobook de poezie, proiecte de mișcare precum you·tópia, exerciții de disciplină a corpului scenic. Încet, am mobilizat nu doar publicul, ci și critica și breasla: cronici recurente, invitații în festivaluri, dialoguri profesionale care au fixat Secția Germană pe hartă. În tot acest timp, am trecut treptat de la săli firave la seri pline. Publicul s-a schimbat numeric și calitativ; am câștigat constant tineri, spectatori românofoni, oameni care n-au mai intrat niciodată la un spectacol în germană. N-am vândut "diferența" ca exotism, ci am tradus-o în întâlnire. Îmi rămâne aproape o imagine: finaluri în care publicul rămâne în sală - ori, uneori, dansează - pentru că se simte parte din poveste. Când Iarna de Jon Fosse (n.r. premieră din iunie 2025) a ieșit la public cu sala plină, am știut că bariera lingvistică poate fi traversată atunci când forma, ritmul și adevărul sunt vii.
Organizată în martie 2025, Microstagiunea Secției Germane a Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu a devenit, pentru noi, nu o vitrină, ci un moment de oprire și reflecție: am întrebat, împreună cu publicul și cu breasla, ce mai poate fi teatrul de limbă germană în România și cum se repoziționează acesta în Europa. A fost clipa în care am simțit că nu mai vorbim doar despre noi, ci împreună. Acolo s‑a topit, pas cu pas, și ultima neîncredere.
N‑am vrut niciodată să schimbăm limba publicului, ci modul în care ne privim unii pe alții: prin imagine, ritm, respirație comună, adevăr - lucruri care trec dincolo de orice gramatică. Dincolo de clădire, am dus teatrul și în locuri care păreau improbabile, acolo unde comunitățile au nevoie de sens și de apropiere - până și în bisericile fortificate din satele transilvănene, nu ca gest nostalgic, ci ca un drum înapoi spre rădăcini ca să putem merge înainte. Acolo, fără ecrane și algoritmi, întâlnirea s-a reînvățat.
Dacă ar fi să spun ce am învățat în acești ani, aș spune așa: adevărul scenic bate orice artificiu - dacă actorul crede ce joacă, spectatorul trece dincolo de cuvânt; rigoarea instituțională e condiția libertății artistice - proiectele au nevoie de fișe, bugete, calendare, indicatori; orizontalitatea nu e un slogan, ci o metodă - puterea ansamblului e mai mare decât suma individualităților. Iar crizele - pandemia, blocajele bugetare, pauzele forțate - nu se trec cu vorbe mari, ci cu disciplină, transparență și responsabilitate față de oameni. Am pus aceste lucruri în practică nu ca program, ci ca respirație zilnică.
Pentru motivele enumerate mai sus, decizia pentru Timișoara e, pentru mine, continuarea aceleiași întrebări: ce anume trebuie, cu adevărat, spus astăzi - aici - împreună? Merg mai departe cu încredere, rigoare și curajul de a rămâne uman. Sibiul rămâne o casă - ușa rămâne deschisă colaborărilor și întâlnirilor. Nu rupem punți, le lărgim. Restul, timpul lucrat împreună, se transformă, încet, în încredere și amintire.
"La Timișoara, am găsit o instituție aflată într-un moment de criză și de transformare"
M.B.: Ați preluat conducerea la Csiky Gergely într-un moment nu chiar liniștit...
H.H.: Am găsit o instituție aflată într-un moment de criză și de transformare. Orice schimbare de conducere aduce neliniște, dar și șansa unei noi respirații. Nu am venit să judec, ci să ascult și să creez un cadru în care oamenii să lucreze cu demnitate și sens. Respect acest teatru pentru forța lui artistică, pentru Festivalul TESZT (n.r. Festivalul Euroregional de Teatru din Timișoara, organizat începând din 2008 de Teatrul Csiky Gergely), pentru ansamblul său curajos și muncitor - acestea sunt rădăcinile pe care se poate construi. Restul ține de construcție: dialog, răbdare și o viziune comună.
Contextul era complex: raportul Corpului de Control al Primăriei Timișoara a semnalat mai multe puncte vulnerabile - de la proceduri administrative și financiare care necesitau clarificare, la decalaje salariale, lipsă de transparență și infrastructură tehnică învechită. Clădirea însăși are nevoie de reparații și modernizare, semn că instituția trebuie sprijinită pe termen lung. Am repus pe masa discuției un calendar etapizat de reabilitare, astfel încât munca artistică să poată continua în condiții sigure. Au existat și tensiuni între compartimente, iar comunicarea cu publicul a slăbit. Toate acestea nu le-am privit ca pe acuzații, ci ca pe o listă de măsuri și obiective de parcurs. Era, de fapt, o instituție care cerea nu vinovați, ci o schimbare în viziune.
"Rolul meu nu e să alimentez conflictele, ci să restabilesc încrederea"
Între iunie și septembrie 2025, în perioada de când am preluat mandatul, am început să schițez și să planific aceste corecturi, dând consistență unei strategii clare aflate acum în faza de inițiere și de implementare treptată. Toate măsurile sunt în desfășurare, unele în planificare, altele în primele etape de aplicare - un proces implementat pas cu pas, zi de zi. Am fost conștient că într-un astfel de context apar și neînțelegeri sau zvonuri - uneori chiar afirmații nedrepte. Dar rolul meu nu e să alimentez conflictele, ci să restabilesc încrederea. Am ales să nu reacționez cu reproș, ci cu muncă și dialog. Cred că liniștea și adevărul nu se impun, ci se așază în timp, prin consecvența faptelor.
Primul meu gest a fost să merg către oameni. M-am întâlnit personal cu fiecare dintre cei peste 100 de colegi. Am ascultat povești de viață, oboseli, frustrări, dar și mândria de a aparține unei instituții cu un trecut bogat. Apoi am intrat în fiecare atelier - lumini, sunet, croitorie, decor etc. - ascultând și privind atent, încercând să prind respirația locului. Din aceste întâlniri, a început să se nască încrederea.
Ședințele noastre aproape zilnice nu sunt simple formalități. Le văd ca pe niște repetiții ale încrederii. Ne adunăm ca o orchestră care își caută acordajul, până când sunetele disparate devin armonie. La fiecare săptămână, facem un "retro": ce a mers, ce ajustăm, ce învățăm. Întâlnirile - scurte și clare - se încheie cu pași concreți și dau oamenilor orientare și perspectivă. Pentru mine, disciplina și solidaritatea din spatele scenei sunt condiția libertății de pe scenă.
"Scena îi aparține actorului, dar spectacolul aparține întregii echipe"
Fiecare șurub strâns, fiecare cablu întins, fiecare oră de muncă nevăzută contează la fel de mult ca un monolog bine rostit. Grija pentru acești oameni nu e un cost, e însăși condiția artei. Știu bine că tehnicienii, mașiniștii, recuzitorii, costumierele, machieuzele, oamenii de scenă, tâmplarii și echipa de producție duc pe umeri o povară adesea nevăzută: nopți lungi, montări grele, responsabilități asumate în tăcere și, de multe ori, salarii modeste. Lor le revine și grija siguranței, o responsabilitate imensă care înseamnă adesea viața și integritatea actorilor - un stres constant, purtat cu luciditate și profesionalism. Munca lor nu cunoaște aplauze, deși fără ea niciun spectacol nu ar fi posibil; în fiecare decor așezat, în fiecare costum croit, în fiecare lumină fixată pulsează o dăruire care rămâne dincolo de aplauzele publicului. Ei intră primii și ies ultimii. Regizorii tehnici, cei care coordonează aceste eforturi, poartă o responsabilitate enormă și rareori primesc recunoașterea meritată. Fără perspectiva și munca lor, teatrul nu ar fi posibil. Ei nu apar pe afiș, dar fără ei afișul nu s-ar lipi niciodată pe zidurile orașului. Ei sunt respirația ascunsă a scenei, pulsul care se simte dar nu se vede. Respectul pentru ei nu e un gest de politețe, ci însăși recunoașterea că teatrul e artă colectivă. De aceea, am considerat esențial să le redau voce, să le recunosc drepturile și să le ofer spațiu de dialog real. În fiecare program și în fiecare decizie, perspectiva lor trebuie să fie prezentă, ca să avem un teatru întreg, nu doar un spectacol reușit. Un colectiv sănătos respiră împreună pe scenă.
La fel de important este să oferim tuturor o siguranță a planificării pe termen mediu: am reușit să fixăm programul până la final de decembrie 2025 și, pe cât posibil, până în ianuarie anul viitor, acoperind aproape jumătate de stagiune - peste șase luni de activitate deja conturate și asigurate. Ceea ce oferă orientare, perspectivă și liniște - actorilor, tehnicienilor și tuturor compartimentelor. O pauză e cu adevărat odihnitoare doar dacă e știută și așteptată din timp; oamenii nu mai pot fi ținuți "la dispoziție", fiecare merită să știe din vreme cum arată programul său. Desigur, în România nimic nu e absolut sigur, dar există un cadru: un ceasornic comun - an, lună, săptămână, zi - care ticăie limpede pentru toți și e comunicat transparent. A ști din timp programul nu e un moft, e dovada că respecți omul din artist și din tehnician. Această claritate nu înseamnă rigiditate, ci condiția de a putea improviza cu adevărat pe scenă - pentru că libertatea artistică se naște dintr-un sol sigur. Iar atunci când apar schimbări, ele trebuie explicate și puse în relație cu ceea ce era stabilit, ca să nu mai planeze confuzia, ci înțelegerea.
Dincolo de aceste gesturi, am simțit nevoia să redeschid teatrul către oraș. Vom continua și porni noi ateliere cu elevi și studenți, repetiții vizionabile, întâlniri cu publicul. Am invitat creatori tineri în dialog, pentru ca scena să rămână un loc de experiment și risc. Am început și o strategie media nouă, cu un site în versiune beta și chestionare pentru spectatori, pentru a recâștiga încrederea publicului; la fiecare premieră, vom asculta feedbackuri și le vom transforma în ajustări reale.
"Am demarat actualizarea regulamentelor interne, vom ajusta și organigrama"
În paralel, am reluat dialogul cu Primăria și cu partenerii culturali ai orașului, încercând să reașez teatrul în rețeaua de responsabilitate comună a Culturii. În același timp, aceste măsuri sunt condiții pentru ca teatrul să rămână parte activă în rețele europene și internaționale. Am demarat actualizarea regulamentelor și auditarea procedurilor interne, pentru ca ele să devină suport, nu piedică. În acest proces, vom ajusta și organigrama astfel încât să reflecte realitățile și nevoile teatrului de astăzi și de mâine, nu doar o tabelă abstractă pe hârtie care justifică salarii. Vom adapta fișele de post, pentru ca ele să devină instrumente clare și eficiente, aliniate la standardele contemporane de conducere și la bunele practici din instituții culturale europene. Scopul e simplu: să avem o structură care funcționează discret, precis, ca un ceas - fără zgomot, fără blocaje, în sprijinul scenei și al artei. Managementul și procedurile trebuie să rămână în fundal, cu modestie și respect, pentru ca în prim-plan să fie doar actorul, spectatorul și acel moment fragil și unic al adevărului scenic. Tot restul e administrație - necesară, dar secundară.
În același timp, am inițiat pași de modernizare a infrastructurii tehnice, pentru ca scena să poată susține estetici contemporane și întâlniri vii, nu improvizații de avarie. În paralel, intenționez să susțin și să îmbunătățesc direcții de dezvoltare aliniate valorilor europene actuale: incluziune reală, accesibilitate pentru publicul cu dizabilități, digitalizare, transformarea teatrului într-un spațiu verde, atent la amprenta ecologică și la eficiența energetică. Continui să consolidez și să extind prezența teatrului pe traseul rețelelor și parteneriatelor internaționale, dar și al colaborărilor locale, căutând echilibrul între minoritate și comunitatea mai largă. Ne propunem să investim mai mult în atragerea de resurse suplimentare - sponsori, finanțări alternative, proiecte europene și surse de cofinanțare - astfel încât toate aceste obiective să fie atinse în câțiva ani, pas cu pas. Este modul prin care un teatru de minoritate devine contemporan, vizibil și relevant: aproape de publicul său, ancorat local și deschis către lume.
De aceea, ceea ce pare administrativ e, în fapt, profund artistic - un set de gesturi care apără libertatea scenei. În tot ce fac, arta e prima: managementul e mijlocul, nu scopul. Ținta mea e un teatru mai adevărat decât realitatea de zi cu zi, un loc care încurajează empatia și vulnerabilitatea, care întărește spiritul democratic și propagă, fără rușine, iubirea și frumusețea. Conducerea, procedurile, planificarea - toate există ca să protejeze această libertate și să o facă posibilă pentru public. Structura nu e scop, ci drum - un traseu care leagă repetiția de premieră și sala de oraș. Ca să fie legitim și solid, acest drum stă pe temei juridic și organizațional: misiunea instituției și regulamentul de ordine interioară (ROI) / regulamentul de ordine și funcționare (ROF) actualizate, indicatori de performanță legați de rezultate artistice și de public (calitate, acces, educație), contracte de management transparente, guvernanță clară și proceduri care apără drepturile echipelor, inclusiv cod etic, proceduri anti-hărțuire și mecanisme de sprijin pentru sănătatea mentală și prevenirea epuizării. Așa argumentez că "arta pe primul loc" nu e un slogan, ci o obligație profesională și publică.
Toate aceste măsuri de reconstrucție - de la clarificarea procedurilor și corectarea decalajelor la planificarea sigură și redarea demnității echipelor - nu sunt un scop în sine, ci condiția pentru ca teatrul să își recapete libertatea și forța artistică. Structura devine încredere, iar încrederea devine artă. Nu reparăm doar proceduri, ci pregătim scena pentru întrebarea esențială: cum facem ca teatrul să fie din nou spațiul în care oamenii simt că merită să creadă?
Misiunea mea aici e simplă și mare: să redăm demnitatea muncii noastre și bucuria întâlnirii cu publicul, iar din rigoare și imaginație să facem aceeași respirație. Continui, astfel, ceea ce am învățat la Sibiu: adevărul scenic, rigoarea și orizontalitatea - puse în slujba unui teatru care întreabă, include și vindecă. Suntem abia la început, dar începutul e, deja, viu.
"La ora aceasta, nu există un calendar public anunțat de Primărie pentru concursul de management"
M.B.: După evaluarea făcută în cele patru luni care au trecut de când ați preluat mandatul interimar (chiar, există vreun orizont de timp / calendar anunțat de Primăria Municipiului Timișoara privind organizarea concursului pentru funcția de director?), care ar fi 3 puncte tari și 3 puncte slabe ale Csiky Gergely?
H.H.: După doar patru luni, nu e timp de bilanț, ci doar de o radiografie lucidă. La ora aceasta, nu există un calendar public anunțat de Primărie pentru concursul de management. Lucrez în dialog instituțional astfel încât, indiferent de momentul anunțului, teatrul să fie în mers, cu reguli clare și direcții stabile. Așa cum amintit și mai devreme, am urmărit fluxurile instituției, am intrat în departamente, am ascultat oamenii și am privit scena dinspre culise spre sală. Din acest contact direct, s-au conturat zonele de forță și vulnerabilitățile - nu ca etichete, ci ca direcții de lucru.
Forța principală stă în oameni și în context. Ansamblul artistic și tehnic are capacitatea de a lucra hibrid și are disponibilitatea de a risca. În ultimii ani s-a demonstrat energie pentru producții diverse: Pericles (n.r. regia Philip Parr, premieră 2024), Caravaggio (n.r. regia Andrej Visky, premieră 2022), Tragedia omului (n.r. regia Silviu Purcărete, premieră 2020), Doctorul (n.r. regia Andrei Șerban, premieră 2022), maratonul 1978 (regia Tomi Janežič, cu premiera în 2023, peste patru ore, cu nominalizări la Gala Premiilor UNITER 2024 pentru Cel mai bun spectacol și Cea mai bună scenografie - Branko Hojnik) sau premiera absolută Sezon mort (n.r. regia Emőke Kedves, pe textul lui József Keresztesi, premieră 2025) au arătat că teatrul poate crea evenimente memorabile. Totuși, lipsa unei linii unitare le-a lăsat uneori izolate, fără identitate comună.
Orașul Timișoara, prin structura sa multilingvă și conviețuirea în Palatul Culturii a mai multor instituții teatrale, oferă teren fertil pentru colaborări reale. Festivalul TESZT confirmă ADN-ul european al teatrului. Absența ediției din 2025 a creat un gol, dar și motivația de relansare. În jur, funcționează Asociația Teatrelor Maghiare din România (Magyar Színházak Romániai Egyesülete - MASZÍN) și festivalul bucureștean BukFeszt, platformă națională ajunsă la a patra ediție ce va avea loc în perioada 29 septembrie - 7 octombrie 2025, va fi organizată în parteneriat cu UNITER, Institutul Liszt - Centrul Cultural Maghiar și Ambasada Ungariei și în cadrul căreia vom prezenta spectacolul 1978 într-un spațiu neconvențional, Recul (n.r. amplasat în Splaiul Unirii 160, într-o clădire old-industrial-school din spatele Deschis Gastrobar - reprezentația cu 1978 va avea loc sâmbătă, 4 octombrie 2025, de la ora 18:00). Aceste colaborări cresc vizibilitatea și calibrează rețeaua.
Spiritul experimental s-a văzut și în Orașul Paralel, trilogia imersivă care a deschis cartierele Iosefin (2021), Fabric (2022) și Elisabetin (2023), în contextul Timișoara - Capitală Europeană a Culturii), conectând teatrul cu viața cotidiană (n.r. cele 3 spectacole au fost regizate de Ana Mărgineanu, pe texte de Peca Ștefan). De la trasee performative cu aplicație mobilă la petreceri urbane transformate în spectacol, aceste experimente au arătat că teatrul poate reinventa contactul cu comunitatea și transforma orașul în scenografie vie. Această capacitate arată că instituția are deja resurse pentru a inova.
"Publicul e fragil: sala se umple greu, tinerii vin rar"
Dar există și vulnerabilități clare. Procedurile interne sunt depășite: ROI/ROF neactualizate, fișe de post nealiniate și o organigramă care nu susține dinamica actuală. Infrastructura tehnică are fisuri, iar clădirea, construită în 1957, are infiltrații, climatizare precară și accesibilitate limitată. E nevoie de reparații etapizate și modernizare profundă. Imaginea publică a fost afectată, iar încrederea s-a erodat. Lipsa unei strategii de comunicare a slăbit dialogul cu comunitatea. Publicul e fragil: sala se umple greu, iar tinerii vin rar. TESZT atrage profesioniști și are publicul său loial, dar lipsește constanța unei conexiuni cu elevii și liceenii.
Repertoriul a alternat vârfuri și titluri de mijloc, fără un fir roșu estetic. Distribuirea sarcinilor s-a bazat adesea pe comunicări verbale, fără documentare și stratificare administrativă. Au existat decalaje și inechități, formarea continuă a lipsit. La acestea, se adaugă constrângeri bugetare, costuri energetice, competiția pentru finanțări și migrarea personalului.
Toate cele de mai sus nu sunt acuze, ci simptome - semnele unei instituții care a supraviețuit, dar n-a crescut cât ar fi meritat. La ele se adaugă situația spațiului ARTA din cartierul Iosefin (fostul cinematograf), un șantier perpetuu, o rană deschisă a orașului, ce ar putea deveni, dacă e pus în valoare, un spațiu viu.
Multe proiecte au fost începute și lăsate suspendate, creând o percepție de ne(de)terminare. În plus, există o memorie culturală apăsătoare: Csiky Gergely a fost odinioară un teatru reper al minorității maghiare, cu spectacole curajoase și vizionare, recunoscute în țară și peste hotare. Astăzi, această forță rămâne amintire, dar poate fi transformată în motor al reînnoirii. Avem actori cu experiență și har, oameni care lucrează aici de decenii și poartă memoria instituției, dar și tineri talentați, curioși și dispuși să riște. Această combinație este patrimoniu viu: dacă știm să-l valorificăm, teatrul poate renaște. Puterea stă în dialogul între generații.
Răspunsul meu leagă diagnosticul de viziune. Pun arta pe primul loc și tratez managementul ca mijloc: ca să apărăm libertatea scenei, trebuie liniște în spatele ei. De aceea, am început actualizarea documentelor interne, revizuirea organigramei și a fișelor de post, trecerea la o programare sigură pe 8-12 săptămâni, o strategie de comunicare care se deschide constant spre public. În paralel, lucrăm la un calendar de reparații și la modernizarea tehnicii, pentru a sprijini estetici contemporane. Tot ceea ce construim astăzi nu se vede doar pe scenă, ci și în felul în care teatrul se arată orașului. Imaginea nu e machiaj, ci prelungirea respirației artistice în spațiul public: fațada, liniile simple ale spațiilor, lumina din foaier, afișul din oraș și prezența digitală - toate devin aceeași invitație. Atmosfera clădirii, felul în care ești întâmpinat - toate pregătesc spectatorul pentru întâlnirea cu scena. Avem nevoie de o modernizare tehnică și vizuală coerentă: un teatru simplu, modern, primitor și competitiv. Materialele de comunicare și identitatea grafică trebuie să cânte aceeași partitură cu repertoriul.
Pentru un teatru de minoritate, acest lucru nu e un moft, ci o condiție. Un teatru de minoritate trăiește pe marginea prăpastiei: ori arde mai intens, ori se stinge. Paradoxal, un teatru în altă limbă decât cea majoritară poate atrage public larg; tocmai acest paradox e șansa de a rămâne la pulsul timpului. Nu e doar o balanță între trecut și prezent, ci un dans: tradiția ne ține rădăcina, modernitatea ne împinge să înflorim. Arhitectura, infrastructura și marketingul nu stau lângă artă, ci o prelungesc. Ceea ce facem în sală trebuie să se vadă, cu aceeași coerență, în oraș.
Deschidem teatrul către educație (ateliere, repetiții vizitabile, parteneriate cu licee și universitate) și către accesibilitate (supratitrare limpede, descriere narativă, spectacole "relaxed"). Ne orientăm către "green stage" - refolosire de decoruri, materiale responsabile, eficiență energetică - și folosim mediul digital ca limbaj. Ne conectăm la rețele europene, unde incluziunea și ecologia scenei sunt limbaje comune, și le aducem aici firesc, nu ca obligație birocratică.
Resursele publice sunt limitate, soluția e diversificarea. Deschidem cofinanțări și sponsorizări și ne racordăm la programe europene: Creative Europe, European Theatre Convention, Theatre Green Book. Contăm pe rețelele noastre și pe colaborări regionale pentru coproducții și formare. Toate acestea cer timp și cicluri multi-anuale, nu salturi bruște.
Interimatul e un paradox: stabilizează, dar arta cere timp lung. Îmi asum acest paradox: nu mențin doar "luminile aprinse", ci refac premisele - reguli clare, fluxuri transparente, dialog viu, parteneriate și grijă pentru oameni. Un interimat e o punte; dar teatrul cere întreg drumul. Gândesc, așadar, la orizontul realist al unui ciclu de cinci ani - singurul în care se pot coace repertorii, se pot crește generații și se poate reconstrui încrederea.
Această strategie are deja cifre: în stagiunea 2024/25, teatrul a închis cu șapte premiere, 17 reluări, 11 spectacole invitate, 41 de spectacole în sala mare, 54 în studio, 23 în aer liber și 24 de turnee în România, Ungaria și Slovenia. E o capacitate care arată forța, dar și presiunea pe echipe - încă un motiv pentru a așeza structuri solide.
În concluzie, punctele tari și vulnerabilitățile nu sunt capete de listă, ci trasee. Resursele umane, ecologia multiculturală, tradiția TESZT, experiența Orașului Paralel și noile rețele (inclusiv BukFeszt) sunt rădăcini. Procedurile, infrastructura, imaginea și relația cu publicul sunt crăpăturile prin care trebuie să intre lumina. De aici pornește programul următor: fără a-l anunța în detaliu, pot spune că direcțiile lui se nasc din această diagnoză și se vor așeza pe parteneriate, risc asumat și pe o idee simplă - teatrul ca întâlnire vie, care cere răbdare, rigoare și curajul de a rămâne uman.
"Cele două incidente recente s semnale de alarmă extrem de serioase care nu trebuie tratate cu superficialitate, dar nici cu senzaționalism"
M.B.: Ați amintit de necesitatea derulării muncii artistice în condiții de siguranță și de nevoia de refacere a infrastructurii teatrului. În urmă cu câteva zile, a avut loc un incident nedorit, una dintre protagonistele viitoarei producții Chicago, actrița Edina Foltányi, a fost lovită de un element de decor în timpul unei repetiții. Investigațiile medicale au arătat că actrița a fost în afara oricărui pericol și n-a necesitat spitalizare, dar incidentul e foarte îngrijorător. În februarie 2024, chiar Olga Diana Török, soția dumneavoastră, a fost lovită tot de un element de decor în timpul reprezentației unui spectacol al Teatrul German de Stat care avea loc în aceeași sală, pe care Csiky Gergely o împarte cu Teatrul German de Stat. Cum de s-au întâmplat aceste accidente și cum vă asigurați că ele nu se vor repeta?
H.H.: Siguranța pe scenă nu e un detaliu tehnic, ci condiția însăși a artei noastre. Cele două incidente - cel de acum câteva zile și cel din februarie 2024 - sunt pentru mine semnale de alarmă extrem de serioase. Ele nu trebuie tratate cu superficialitate, dar nici cu senzaționalism. Sunt expresia unor vulnerabilități reale: infrastructuri depășite, presiune psihologică enormă, personal tehnic subdimensionat și resurse insuficiente. În spatele scenei sunt oameni, iar oamenii pot greși. Tocmai de aceea, trebuie să lucrăm împreună la reducerea riscurilor, fără a căuta vinovați simbolici.
Am reacționat imediat. Am convocat o ședință de urgență cu toți factorii implicați: echipele tehnice, compartimentul SSM, Inspectoratul Teritorial de Muncă, reprezentanți ai Primăriei. Am demarat o anchetă internă, am verificat toate procedurile de montaj și manipulare. În plus, am introdus obligativitatea dublului control tehnic înainte de repetiții și spectacole.
Dar poate că cea mai mare provocare a fost alta: gestionarea presiunii publice. Într-un peisaj media tot mai avid de senzațional și de scandal, riscul este ca o întâmplare nefericită să devină combustibil pentru campanii de denigrare - nu doar a unei persoane, ci a întregii instituții. Din respect pentru cei implicați, aleg să nu le dau numele. Nu vreau ca ele să rămână "victimele unui accident"în conștiința publică.
Accidentele nu au fost rezultatul unui eșec sistemic grav, ci al unor erori umane - comprehensibile într-un domeniu în care presiunea fizică, emoțională și operațională este uriașă. Ele trebuie înțelese în context și asumate colectiv. Nu e doar o chestiune de teatru, ci una de societate: până nu ne asumăm împreună să investim în infrastructură, în oameni și în cultură, asemenea situații se vor repeta.
Presa are un rol imens, dar și o responsabilitate: aceea de a proteja, nu de a stigmatiza. Publicul trebuie informat, dar și chemat să susțină. Cultura nu e un moft: e laboratorul în care ne testăm umanitatea. Iar teatrul - mai ales cel public - este o investiție în viitorul nostru etic și emoțional. Fiecare leu care ajunge într-o instituție de cultură nu e o cheltuială, ci un pariu colectiv că vrem să fim mai buni, mai lucizi, mai solidari.
Pentru mine, fiecare artist și tehnician care lucrează astăzi în teatrele din România e un erou cotidian. Ei fac posibilă întâlnirea cu arta, în ciuda tuturor limitărilor. Nu trebuie demonizați, ci susținuți. Iar responsabilitatea pentru un mediu mai sigur și mai demn e una comună. Doar împreună putem construi condițiile în care cultura să nu doar supraviețuiască, ci să inspire cu adevărat.
M.B.: Revenind la partea artistică, în ce fel ați gândit programul teatrului pentru stagiunea 2025-2026? Care vor fi direcțiile principale de activitate?
H.H.: Am transmis deja către autoritatea locală, către Primărie, un "Program Minimal" pentru perioada 2025-2027, care include viziunea repertorială, liniile directoare de colaborare și deschiderea către nume importante din teatrul românesc și internațional. Chiar dacă exercit în prezent un mandat de director interimar - conform prevederilor legale, acestea se întind pe perioade de 120 de zile, cu posibilitate de prelungire - consider că am datoria juridică, etică și artistică de a construi sustenabil. Voi lucra cu oricine e dispus să colaboreze în interesul teatrului, indiferent de orientarea artistică, culturală sau politică.
Programul nu îl privesc ca pe o listă de titluri, ci ca pe un drum în trei etape, gândit pe 5 ani, unde fiecare stagiune adaugă un strat nou. Cele trei faze conceptuale pe care le propun sunt trepte firești: 1) "Divergențele" - reinterpretări ale istoriei și ale canonului local, 2) "Reconcilierea" - clasici moderni care caută soluții, 3) "Prospectiva" - texte noi, comenzi dramatice și coproducții europene. Astfel, repertoriul se construiește ca o țesătură de continuități, nu ca o succesiune de evenimente izolate.
Titlurile și temele spectacolelor propuse se aliniază coerent direcțiilor tematice pe care le-am formulat pentru cele trei perioade repertoriale consecutive, un arc conceptual gândit pentru a întări coerența programului artistic și relevanța lui în raport cu realitățile contemporane. Aceste direcții, analizate anterior, servesc nu doar drept fir roșu curatorial, ci și ca mecanism de consolidare a identității teatrului în peisajul național și regional.
Fiecare pas pe care îl fac în acest mandat, chiar și temporar, e parte dintr-o viziune mai amplă, una gândită pe termen lung, dar aplicată pas cu pas. Propun direcții clar articulate, testate în dialog cu echipa și ancorate în realitatea instituției. Tot ceea ce propun, de la repertoriu la colaborări și restructurări, e deja documentat, etapizat și integrat într-un plan coerent. Nu vin cu soluții numai de criză, ci cu o arhitectură strategică, în care fiecare detaliu artistic sau administrativ are un sens. Iar sensul e acesta: să oferim un teatru viu, curajos și responsabil.
Prima dintre temele alese - "Divergențele" - nu e doar un slogan, ci un instrument prin care teatrul cartografiază fisurile sociale și emoționale din prezent. În primul an, în semestrul al doilea din 2025, vom lucra cu un nucleu restrâns, dar coerent: trei premiere - Tóték / Familia Tót de István Örkény, Kasimir și Karolina de Ödön von Horváth și Hurka Bárka la secția Păpuși - plus un eveniment nocturn tip maraton, unde actorii iau scena în stăpânire și publicul intră cu noi în culise. Sunt patru gesturi care se completează reciproc: trauma domestică, precaritatea tinereții, joaca inocentă și laboratorul colectiv.
În septembrie 2025, deschidem stagiunea cu musicalul Chicago, prezentat în cadrul Zilelor Culturii Maghiare din Timișoara - un semn al reconectării la comunitate și la oraș. Din ianuarie 2026, intră în producție Dracula, la Păpuși, o coproducție cu MárkusZínház (n.r. Teatrul de Păpuși din Pécs), dar și două titluri pe Sala Mare, aflate acum în discuție cu regizori invitați. La Studio deschidem un incubator dedicat tinerilor regizori, unde se poate experimenta fără frica de eșec.
În paralel, construim dialoguri cu regizori consacrați din România, Ungaria și restul Europei. E vorba de Alexandru Dabija, Eugen Jebeleanu, Bobi Pricop, Bocsárdi László, Botond Nagy, Attila Vidnyánszky Jr., Marcel Bélai, Árpád Schilling, Andrei Măjeri, Cristian Ban, Gabriel Sandu, Jan-Christoph Gockel, Antú Romero Nunes sau Caroline Guiela. Discuțiile vizează invitarea lor la Csiky Gergely pentru a monta spectacole în următoarele stagiuni, în funcție de calendarul și disponibilitatea fiecăruia. În unele cazuri, titlurile care vor fi puse în scenă au fost deja discutate concret - de pildă, Alexandru Dabija cu Regele Ubu de Alfred Jarry și Eugen Jebeleanu cu Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind - însă ne aflăm încă în etapa de negociere și planificare, astfel că vorbim despre intenții ferme, dar care se vor confirma oficial prin contracte și programările finale de producție. În acest sens, enumerarea regizorilor nu e doar un exercițiu de prestigiu, ci un angajament pentru diversitate de viziuni și metode, pentru a aduce pe scena noastră o pluralitate de voci artistice, într-un arc care leagă clasici moderni de dramaturgie contemporană și formate experimentale.
Numărul de premiere va rămâne atent calibrat. Vor fi puține, dar consistente. În loc să forțăm ritmuri care epuizează, alegem un parcurs organic, care oferă spațiu pentru reluări, mobilitate și turnee. Deja avem confirmate participări la BukFeszt, Colocviul Teatrelor Minorităților, FuxFeszt, dar și la MAFeszt și Festivalul Interetnic. În plan, sunt deplasări la Satu Mare, Oradea, Târgu-Mureș, Budapesta, București și în rețeaua transfrontalieră. Astfel, teatrul se păstrează într-o circulație firească, locală și europeană.
Publicul este gândit pe paliere: elevi și liceeni - prin ateliere și proiecte educative, studenți - prin laboratorul Studio, publicul tânăr - prin teme actuale și limbaje directe, și seniorii - prin repertoriu clasic reinterpretat. Foyer Public va fi spațiul unde aceste grupuri se întâlnesc cu artiștii: un loc de dezbatere, transparență și dialog constant.
M.B.: Aveți în plan extinderea trupei? Dar alte angajări?
H.H.: Nu îmi propun o extindere numerică imediată a trupei, ci o clarificare a distribuțiilor și un program de formare continuă, adaptat titlurilor pe care le lucrăm. În același timp, completăm posturile esențiale prin concursuri publice: dezvoltare de public, comunicare digitală, dramaturgie bilingvă, management de scenă, dar și tehnicieni specializați. Ne inspirăm de la bune practici europene, unde aceste funcții sunt parte integrantă din viața artistică.
Pentru tehnicieni, vom iniția un program Erasmus+ în parteneriat cu Politehnica din Timișoara și instituții din Germania, Slovenia, Italia și Franța: ucenici care devin prin formare postliceală tehnicieni de sunet, video și lumină, cu perspectivă de masterat și formare continuă. Este un pas concret spre profesionalizarea scenei și spre integrarea în standardele europene.
Rețelele în care suntem prezenți dau coerență acestei strategii: MASZÍN, BukFeszt, proiectele europene "FemminiCity" (despre artă, politici publice și egalitate de gen, programat pentru mai 2026 la TESZT) și NARdiv (dezvoltat cu Goethe-Institut și Rimini Protokoll, care va aduce pe scenă spectacolul 100% Timișoara în anul 2027). Acestea ancorează teatrul într-o rețea vie de colaborări și dialoguri internaționale.
Nu în ultimul rând, cred că imaginea teatrului - fațada, lumina din foaier, afișul din oraș, website-ul - face parte din aceeași partitură cu scena. Modernizarea infrastructurii, identitatea vizuală coerentă și accesibilizarea sunt condiții pentru ca întâlnirea artistică să fie completă. Nu facem marketing, ci spunem adevărul prin felul în care arătăm. Un teatru minoritar are datoria să fie curajos, vizibil și relevant - să îmbine tradiția cu modernitatea și să rămână un spațiu viu, unde fragilitatea, empatia și imaginația sunt protejate și celebrate.
În acest fel, managementul rămâne un mijloc în slujba artei. Împreună cu echipa, construim un drum etapizat și coerent, unde fiecare stagiune adaugă un strat nou, fiecare generație își găsește vocea, iar teatrul devine nu doar loc de spectacol, ci loc de întâlnire și transformare.
"Închiderea teatrelor independente în pandemie sau înghețarea posturilor din 2021 au arătat cât de fragil devine sistemul când cultura e tratată ca lux"
M.B.: Cum arată strategia financiară și de resurse a teatrului în următorii ani? Cum răspundeți celor care pun sub semnul întrebării bugetele alocate culturii?
H.H.: Prefer să privesc această întrebare nu prin prisma cifrelor izolate, ci ca pe o strategie de sustenabilitate și dezvoltare pe termen lung. Stabilitatea financiară nu înseamnă austeritate, ci planificare atentă, diversificare a resurselor și folosirea inteligentă a fiecărui leu, în spiritul misiunii publice pe care o avem. Cultura nu poate fi tratată ca o cheltuială opțională, pentru că tăierile și economiile brutale duc la consecințe imediate: pierderea resursei umane, degradarea infrastructurii, scăderea relevanței artistice și, în final, slăbirea încrederii publicului. Exemplele europene arată clar că subfinanțarea în cultură și educație generează efecte negative asupra orașelor - mai puțină atractivitate, migrarea talentelor și reducerea capitalului social.
În România, am văzut deja efectele: închiderea teatrelor independente în pandemie sau înghețarea posturilor din 2021 au arătat cât de fragil devine sistemul când cultura e tratată ca "lux". Un teatru care își pierde echipa sau capacitatea tehnică devine rapid irelevant, iar costul reconstrucției este de zece ori mai mare decât investiția constantă.
De aceea, am gândit strategia pe patru piloni concreți. Primul este stabilitatea operațională - salarii corecte și predictibile, program sigur pe minimum 8-12 săptămâni în avans și infrastructură de bază funcțională, pentru ca echipele să lucreze cu demnitate. Al doilea pilon îl reprezintă investițiile etapizate: reparații la clădire, modernizarea tehnicii și adaptarea spațiilor pentru accesibilitate și eficiență energetică, în conformitate cu Legea 98/2016 privind achizițiile publice. Al treilea pilon este diversificarea resurselor - prin proiecte europene (Creative Europe, AFCN, Erasmus+, EFFEA, fonduri norvegiene), sponsori privați, cofinanțări și parteneriate. În fine, al patrulea pilon este formarea continuă: atât prin incubatorul de regie pentru tineri, cât și prin programe Erasmus+ dedicate tehnicienilor (sunet, video, lumină), care vor putea trece printr-un traseu complet - ucenicie, postliceal și masterat - în parteneriat cu universități din Germania, Slovenia, Italia și Franța. Astfel, resursa umană nu doar că se păstrează, ci crește și se perfecționează.
Experiența altor instituții europene - Théâtre de Liège, Nationaltheatret Oslo, Barbican Centre Londra sau Schaubühne Berlin - arată că succesul vine atunci când bugetul este gândit multianual și legat de obiective artistice clare. Nu economisim prin amputare, ci eficientizăm și diversificăm: împărțim costurile pe proiecte, negociem inteligent, adaptăm cheltuielile la prețurile reale ale pieței și evităm risipele. În același timp, fiecare investiție trebuie să aducă valoare vizibilă: o scenă mai sigură, o întâlnire artistică mai puternică, o echipă mai motivată. În plus, fiecare proiect are un dosar-buget transparent (scenă, ateliere, comunicare, accesibilitate), cu indicatori clari de rezultat - de la creșterea cu 15% a publicului tânăr, la minim două coproducții internaționale pe an sau reducerea consumului energetic cu 20% până în 2028. Aceste date vor fi publicate periodic online, pentru un dialog onest cu finanțatorii și comunitatea.
În acest fel, banii nu devin un scop în sine, ci combustibilul pentru artă și pentru relația cu publicul. Ceea ce construim astăzi - prin disciplină, transparență și planificare - nu este doar stabilitate administrativă, ci premisa pentru libertatea artistică de mâine. Un teatru minoritar are nevoie de curaj, vizibilitate și relevanță; iar acestea nu se obțin prin economii, ci prin investiții chibzuite, prin deschidere și prin parteneriate durabile. Arta respiră doar atunci când are un sol financiar stabil pe care să crească.
"Tema TESZT 2026 va fi Feminitate și Război"
M.B.: Mai 2025 a surprins neplăcut prin absența TESZT. De ce nu a fost organizată ediția 2025? Vom avea TESZT 2026?
H.H.: TESZT 2025 a fost victima unei convergențe nefericite: criză administrativă, lipsă de predictibilitate bugetară și timp pierdut înainte de mandatul meu. Am preluat această situație, nu a fost alegerea mea, dar am considerat că o pauză onestă e mai sănătoasă decât un festival improvizat și compromis. Am moștenit această absență și mi-am asumat să transform relansarea într-un nou început.
Pentru TESZT 2026, trecem la o relansare structurată, cu un calendar public și criterii transparente - un festival-reper pentru Timișoara europeană. Vom păstra spiritul familiar și atmosfera caldă care au făcut TESZT iubit de comunitate și recunoscut în presa internațională, dar le vom completa cu un concept curatoriat care aduce teme de actualitate și formate europene. TESZT a fost mereu apreciat pentru deschiderea sa către experiment și către întâlnirea dintre culturi - și vreau să întăresc această identitate, nu să o schimb.
În 2026, tema programului nostru artistic și a festivalului va fi Feminitate și Război - o explorare a tensiunii fertile dintre fragilitate și forță, dintre memorie și viitor. Vom aduce spectacole din zone de conflict (în prim-plan Ucraina și Orientul Mijlociu - Israel, Palestina), dar și din regiunea noastră apropiată: Balcani, Polonia, Cehia, Germania, Austria, Elveția, Franța, Spania, Italia și, în premieră, încercăm să invităm teatre și din Republica Moldova. Scopul nu este de a lua poziție politică, ci de a crea un forum al artei ca mediu de dialog și reflecție. În weekendul central, publicul va putea asista la producții care vorbesc direct despre război și pace, dar și despre războaiele invizibile: mediatice, ideologice, intime.
Pe lângă spectacole, fiecare zi va include conferințe de presă dimineața, ateliere și dezbateri după-amiaza, iar seara, spectacole urmate de discuții cu publicul. În total, vizăm aproximativ 18 spectacole, 7 ateliere și 7 dialoguri, completate de formate participative și de o dimensiune online, pentru a face TESZT accesibil și dincolo de sala de teatru. Vor exista și momente de sărbătoare: seri cu muzică, petreceri și întâlniri informale, care să păstreze atmosfera convivială tradițională a festivalului.
TESZT 2026 va continua cooperarea cu festivalul Eurothalia (n.r. festivalul organizat de Teatrul German de Stat Timișoara), printr-o formulă bienală stabilită de Primărie: într-un an TESZT, în celălalt Eurothalia, dar cu participare reciprocă și proiecte comune - o strategie de solidaritate care ajută ambele festivaluri să își consolideze brandul și să supraviețuiască limitărilor bugetare. În acest sens, vom menține și consolida punți nu doar între scene, ci și între instituții.
În program vom integra teatrul de păpuși și formele de animație, nu doar pentru copii, ci ca parte a avangardei teatrale europene. Vom aduce spectacole incluzive, vom încerca experimente de tip "green festival" (refolosire, eficiență energetică, mobilitate sustenabilă) și vom include un TM TESZT Day: o zi în care toate teatrele și spațiile performative din Timișoara - instituționale și independente - își prezintă oferta într-o platformă comună.
Vom colabora strâns cu ambasadele și institutele culturale ale țărilor participante, dar și cu rețele de critici, jurnaliști și think-tank-uri dedicate temei "ce înseamnă teatrul minoritar în România astăzi?". În felul acesta, TESZT va fi nu doar un festival de spectacole, ci și un spațiu de reflecție europeană asupra identității și rolului teatrului.
Relansarea din 2026 va ancora și proiectele europene deja în curs: "FemminiCity" (prezentare de etapă la TESZT 2026) și NARdiv/"100% Timișoara" (în parteneriat cu Goethe-Institut și Rimini Protokoll, cu lansare în 2027).
Festivalul de teatru TESZT nu e doar o sărbătoare, e o infrastructură de încredere: un contract între scenă, oraș și Europa. Pauza din 2025 a fost moștenită și asumată. Relansarea din 2026 trebuie să fie temeinică, transparentă și memorabilă - un festival care nu doar aduce spectacole, ci schimbă felul în care Timișoara respiră cultură, în luna mai și în restul anului.
"Îmi imaginez o producție cu peste 120 de artiști pe scenă, un adevărat «oraș scenic» în care Timișoara se recunoaște și se prezintă lumii"
M.B.: Cum vedeți relația cu celelalte teatre de stat ale orașului (Teatrul German de Stat Timișoara - TGST, Teatrul Național Mihai Eminescu - TNME, Teatrul pentru Copii și Tineret Merlin)? Dar cu mediul independent? În final, dacă ați putea visa la un proiect major pentru Timișoara, ceva care să aducă împreună toate instituțiile culturale și să lase o amprentă puternică, cum ar arăta acesta?
H.H.: Suntem vecini nu doar prin ușile care dau în același hol, ci și prin datoria față de același oraș. Îmi doresc o relație de lucru armonioasă, clară și curajoasă cu toate scenele din Timișoara - Teatrul German, Naționalul și Merlin - și o punte reală cu mediul independent. Nu caut uniformizare, ci încredere: fiecare își păstrează identitatea, dar împărțim responsabilitatea. Tot ceea ce spun sunt propuneri și idei pe care le aduc în dialog; ele nu depind doar de mine, ci de o voință comună, și le privesc ca pe direcții de explorat pas cu pas.
Concret, încep cu ceea ce nu se vede din sală și face diferența pentru toți: un protocol de coabitare și siguranță (planificare tehnică comună pe 8-12 săptămâni, ferestre de mentenanță, proceduri de urgență, schimb rapid de informații), o masă tehnică lunară între regizorii tehnici și echipele de la TGST și TNME, plus un pool de resurse care se activează la nevoie (schimb de echipamente, acces la ateliere, suport pentru supratitrare). În alte orașe europene - la Viena (MuseumsQuartier) sau Berlin (Haus der Berliner Festspiele) - există asemenea mecanisme comune de resurse, fără ca instituțiile să fie unificate. La Timișoara putem încerca o versiune adaptată, care să ușureze munca și să crească eficiența. Când procedurile sunt limpezi, scena respiră - pentru toți.
Apoi, ceea ce se vede și atinge publicul: calendar coordonat al premierelor, supratitrare și accesibilitate gândite împreună, un abonament / pass comun rotit între instituții și seri-laborator în care artiștii noștri se întâlnesc cu ai lor. Cu Teatrul German, vreau dialogul firesc dintre două modele minoritare: coproducții cu texte care circulă în ambele limbi, ateliere de dramaturgie bilingvă, seri de Foyer Public în care aducem pe aceeași masă publicul nostru și invităm critica să ne contrazică. Cu Naționalul, caut complementaritatea de scară și repertoriu: proiecte mari pe Sala Mare, împărțirea inteligentă a riscurilor (un titlu al nostru, în programul lor, un titlu al lor, în al nostru), plus un circuit comun de spectacole în licee și universități. Cu Merlin, legăm educația de experiment: animație nu doar pentru copii, ci și pentru adulți, laboratoare de mișcare și vocalitate pentru actori, ateliere în școli și grădinițe, precum și seri de animație la Studio.
Vreau să implicăm și alte structuri locale - precum Teatrul Basca sau Asociația Auăleu - pentru ca energia scenei independente să se lege organic de cea instituțională. Independenții sunt "laboratorul exterior" al orașului. Îmi doresc rezidențe cu plată corectă, micro-granturi și ferestre lunare în Sala Studio pentru producțiile lor, selecționate prin apel deschis. În Foyer Public, ei vor avea spațiu constant pentru work-in-progress, pitch-uri și dialog cu publicul. Vreau să lucrăm împreună și în spații neconvenționale - muzee, hale, curți, cartiere - ca teatrul să circule cu adevărat prin oraș, nu doar să aștepte publicul în sală.
Îmi imaginez o producție cu peste 120 de artiști pe scenă - actori, muzicieni, dansatori, coruri, tehnicieni, studenți - un adevărat "oraș scenic" în care Timișoara se recunoaște și se prezintă lumii. Alegerea titlului trebuie să fie una care să vorbească în același timp orașului și Europei. Mă gândesc la un proiect inspirat de Bartók (Cantata Profana) - rădăcină maghiară, universală în mesaj - sau la o creație colectivă despre istoria multiculturală a Banatului (Cronica Banatului), dacă va fi formulată într-un limbaj modern, vizual, muzical și accesibil. Important e ca povestea să fie ancorată aici, dar să aibă ecoul unei teme universale: război și pace, iubire și libertate, apartenență și viitor. Acest spectacol de vară în spatele Filarmonicii Banatul ar fi fața noastră colectivă către lume - un pariu curajos, dar sănătos. Spectacolul nu ar fi doar o punere în scenă, ci o experiență imersivă: publicul ar fi chemat să participe, să se miște odată cu povestea, să trăiască teatrul ca pe o sărbătoare a orașului. Tehnologia ar aduce un strat suplimentar: proiecții, mapping pe clădirile din jur, integrarea muzicii live cu sunet spațial. Totul gândit responsabil, cu un plan verde (refolosirea decorurilor, transport coordonat, reducerea consumului de energie). Pentru mine, acest spectacol de vară nu ar fi doar o premieră de impact, ci un proces de 2-3 ani, în care instituțiile Timișoarei - Filarmonica, Opera, Teatrele din Palatul Culturii, universitățile, trupele independente - învață să colaboreze real. Ar fi un exercițiu de solidaritate artistică și administrativă, un model de cum resursele puse la un loc pot crea ceva ce depășește limitele fiecărei instituții în parte.
La Sibiu, Faust-ul lui Purcărete a demonstrat că un spectacol poate deveni legendă și poate atrage public din toată lumea. La Timișoara, cred că putem construi o astfel de poveste, dar una a noastră - născută din identitatea orașului, modernă în limbaj, europeană în deschidere. Un astfel de spectacol ar putea fi "fața de vară" a Timișoarei culturale - un moment în care orașul respiră la unison și arată lumii nu doar ce este, ci și ce poate deveni.
Toate aceste punți se leagă și de ceea ce vom pune în mișcare: formatul TM TESZT Day, în care toate scenele - instituționale și independente - se deschid în aceeași zi sub o platformă comună; întâlniri curatoriale în Foyer Public; partajarea formării tehnice (de la ateliere de lumină și sunet, până la programul nostru Erasmus+ pentru ucenici și tehnicieni), astfel încât echipele să crească împreună, nu separat. În plus, mă interesează coduri comune pentru "green stage" și accesibilitate (descriere narativă, supratitrare clară, spectacole "relaxed"), ca publicul să simtă aceeași grijă, oriunde intră.
Acest tip de colaborare strategică, fără teama de uniformizare, este deja obișnuit în capitale culturale europene și poate fi adaptat la scara Timișoarei. Acestea nu sunt promisiuni, ci direcții de dialog, pe care le vom testa pas cu pas, împreună. Nu cred în concurența sterilă între scene care servesc același oraș. Cred în oasele tari ale colaborării: transparență, programare cu cap, riscuri împărțite, bucuria de a ne invita unii pe alții în casele noastre. Așa, Timișoara nu are doar teatre bune "alăturate", ci un ecosistem care funcționează ca o singură respirație - diferită în timbru, comună în sens.
M.B.: Csiky Gergely este unul dintre cele 10 teatre / trupe în cadrul unor teatre de limbă maghiară din România. Cât de importantă e colaborarea cu aceste instituții și, în general, cu teatrele de limbă maghiară din Serbia, Ucraina, Slovacia și, desigur, Ungaria?
H.H.: Am crescut între limbi, între scene - germană la Sibiu, maghiară la Timișoara - și am învățat pe pielea mea cât de fragilă și puternică poate fi traducerea. Colaborarea între teatrele de limbă maghiară din România și cele din Serbia, Ucraina, Slovacia sau Ungaria nu e doar o istorie și strategie instituțională, ci parte din biografia mea. Pentru mine, colaborarea nu e teorie - e felul în care teatrul respiră mai adevărat, în întâlnirea cu alt public, altă limbă, altă vulnerabilitate.
Îmi doresc o rețea vie, care să ducă teatrul acolo unde nu a ajuns niciodată. De aceea pregătim, în cadrul MASZÍN, două instrumente: Scena Mobilă MASZÍN (Mobil Színpad) - un camion care se deschide și devine scenă, o sală de teatru pe roți, capabilă să ducă lumina scenei acolo unde altfel ar rămâne doar tăcerea - și Platforma DigiStage - unde spectacolele vor fi difuzate și arhivate online, cu supratitrare multilingvă. Îmi imaginez liceeni din sate care văd pentru prima oară un spectacol și tineri plecați în diasporă (Germania, Marea Britanie etc.) care, pe DigiStage, aud din nou limba părinților. Pentru ei, teatrul devine nu un lux, ci un drept.
MASZÍN coagulează vocile teatrelor maghiare din România și le dă forță comună. BukFeszt ne face vizibili în capitală. TESZT, fondat în 2008, deschide scena Timișoarei către Europa. Dacă BukFeszt aduce teatrul maghiar în centrul capitalei, TESZT îl așază firesc în dialog european. Împreună, creează un circuit care duce arta din local spre regional și apoi spre continental.
În plus, MASZÍN are și o dimensiune educativă: ateliere pentru elevi și liceeni, rezidențe pentru tineri actori și regizori, întâlniri între generații. Formăm un Youth Board (Consiliul Tinerilor Spectatori) care co-programează anual două evenimente și testează formate noi. Ne-am fixat și ținte clare: minim 3 coproducții pe an, 6 rezidențe pentru tineri, 20 de opriri rurale cu Scena Mobilă și 100% supratitrare RO/HU/EN la premiere. Vom publica anual un raport deschis - proiecte, indicatori și bugete - ca încrederea să se sprijine pe fapte. Vreau ca rețeaua să fie și un spațiu de mentorat - artiști consacrați alături de tineri, ca vocea noastră să fie mereu reînnoită.
Exemple precum Udvartér Színház din Kézdivásárhely (Târgu Secuiesc), activ în cadrul Vigadó, arată cum un teatru mic, integrat în comunitate, poate câștiga stabilitate și vizibilitate. Iar România a ales, prin Constituție (art. 6) și prin aplicarea Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare (Legea nr. 282/2007), să protejeze cultura minorităților. Eu cred că acest angajament trebuie transformat în practică vie, nu doar în text juridic. România poate arăta Europei că un teatru minoritar nu e un lux, ci o resursă democratică esențială. Avem datoria să facem din el un model european de sprijin pentru teatrele minoritare.
Colaborarea aduce și un alt câștig: dialogul interetnic. La Timișoara, scena maghiară și cea germană au lucrat împreună și au creat spectacole pentru public mixt. Extindem formatul și cu ateliere HU-SRB în Banat, pentru a crea limbaje comune peste granițe și peste majoritate / minoritate. Maghiari, germani, sârbi, ucraineni sau romi pot învăța unii de la alții și pot construi un hub intercultural. În acest sens, propunem și un mecanism de mobilitate rapidă și un fond de urgență pentru artiștii din Ucraina și Serbia, astfel încât rețeaua să rămână vie și în vremuri grele. Beneficiile sunt clare și simple: Reach - public rural, urban, digital, diaspora; Resurse - traducere comună, logistică, formare; Încredere - vizibilitate și legitimitate. Aceste beneficii nu sunt doar rubrici pe o listă, ci vieți schimbate: un copil care descoperă scena, un actor care își găsește vocea, un public care se simte parte dintr-o comunitate mai mare.
Introducem bilete sociale, interpretare în limbajul semnelor la o selecție de titluri și itinerarii cu transport cultural pentru localități rurale. La final, nu instituțiile, ci publicul câștigă: mai multe povești, mai multe perspective, mai multă empatie. Nu promitem miracole peste noapte; construim încet, cu disciplină și preocupare pentru oameni.
O minoritate trebuie să-și protejeze limba, tradițiile și instituțiile, dar și să rămână relevantă pentru publicul majoritar - altfel aria de impact e prea îngustă. Pentru mine, colaborarea e soluția: identitate și deschidere, memorie și inovație. De aceea, îi îndemn pe parteneri - instituții, finanțatori, public - să ni se alăture: o scenă comună are nevoie de toți.
În acest cadru, parteneriatele cu teatrele maghiare din Serbia (Újvidéki Színház - Novi Sad), Slovacia (Komáromi Jókai Színház - Komárno), Ucraina (Kárpátaljai Megyei Magyar Drámai Színház - Beregszász/Berehove) și Austria (Collegium Hungaricum Wien, comunitatea maghiară din Burgenland - Magyar Kultúregyesület) conectează rețeaua la întregul bazin cultural maghiar european. În MASZÍN, deciziile se iau colegial, prin rotația responsabilităților - pentru că rețeaua e a tuturor, nu a unuia singur.
O scenă comună nu e doar să împărțim resurse, ci să inventăm limbaje scenice noi - spectacole care nu pot fi făcute decât împreună. O scenă comună e locul unde fragilitatea devine forță și unde diferențele se transformă în curaj. Acolo vreau să pun munca mea - ca regizor și manager - pentru ca viitorul să fie al tuturor. Ca regizor și manager, asta e miza mea: nu să administrez o instituție, ci să fiu arhitectul unor întâlniri care aduc speranță, demnitate și sens - artiștilor și publicului deopotrivă. Și cred că aici se află adevăratul răspuns la întrebare: colaborarea nu e doar importantă, e condiția fără de care teatrele minoritare nu pot supraviețui și nu pot crește - iar prin ele, întreaga cultură devine mai vie, mai democratică și mai umană.
Notă de final de la Hunor Horváth
Pentru mine, teatrul nu e un refugiu, ci un loc unde privesc realitatea în față. E spațiul fragilității și al forței deopotrivă, locul unde memoria se întâlnește cu visul, unde comunitatea prinde chip și voce. Dincolo de instituții, planuri și structuri, teatrul rămâne pentru mine o formă de a trăi împreună - mai curajos, mai (asumat) vulnerabil, mai adevărat. Teatrul e arta clipei irepetabile - ne obligă să fim prezenți, aici și acum.
Un teatru de minoritate adaugă acestei misiuni încă o dimensiune: aceea de a păstra limba și tradiția vie, dar și de a-i invita pe ceilalți înăuntru. Relevanța nu vine doar din a vorbi "ai tăi", ci dintr-un exercițiu continuu de traducere și empatie, sursa vitalității noastre. În acest balans fragil stă forța de a merge mai departe.
Tot ceea ce am spus în acest interviu se rezumă, de fapt, la un singur crez: teatrul e întâlnire - între generații, între culturi, între rigoare și vis. Cred într-un teatru care atinge fără să manipuleze, îndrăznește fără să umilească, întreabă fără să moralizeze. Cred că vulnerabilitatea împărtășită pe scenă e cea care ne apropie cu adevărat. Restul e muncă și transparență - instrumentele prin care protejăm această libertate fragilă.
Dacă am un vis, e acesta: ca teatrul pe care îl facem aici, cu resurse limitate, dar cu încredere și imaginație, să devină un spațiu unde oamenii, indiferent de limbă, se recunosc și se transformă. Fiecare spectacol e și memorie și profeție - un mod de a privi înapoi ca să putem merge înainte. Într-o lume fragmentată, teatrul ne obligă să fim împreună - în același timp, în același spațiu. Asta e puterea lui și asta e responsabilitatea mea.
Și mai ales, conduc un teatru ca pe o întâlnire. Atunci când munca e făcută cu sens, ea devine visul comun care ne ține împreună și ne dă demnitate tuturor. Pentru mine, teatrul nu e o profesie, ci felul în care aleg să fiu om printre oameni.