Un sistem incredibil de complex, de eficient și de practic, de canale și apeducte ce aduc, păstrează și orientează apa izvoarelor - care se pot, extrem de simplu, prin obturare, închide și deschide atunci când este nevoie să se irige fiecare dintre terasele acestui uriaș complex care a transformat un munte sterp în sursă de hrană, frumusețe, cultură și viață. Straturile de lut care etanșeizează canalele și piatra parapetelor sunt, în permanență, întreținute, aranjate, refăcute, pentru a asigura un drenaj corect și pentru a preveni eroziunea. Terasele au fost proiectate astfel încât să asigure, printr-o pantă lină, eliminarea excesului de apă spre terasele inferioare și evitarea băltirii.
Azi patrimoniu al umanității, terasele din cinci comunități din Cordiliera Filipinelor sunt protejate (Batad, Bangaan, Hungduan, Mayoyao Central și Nagacadan). Sunt păzite, vegheate, protejate de figuri antropomorfe ancestrale (hogang) sculptate în lemnul ferigilor, la fel de iubitoare de apă ca însuși orezul. Ajuns aici, uiți (greu, dar, totuși...) de viermuiala orașelor infecte, de zgomotul permanent și absolut insuportabil al oamenilor și vehiculelor, de drumul lung, de transportul incomod, de toate ideile preconcepute...
b. În urmă cu mai bine de o sută de ani, în Nordul Vietnamului, într-o regiune muntoasă, cunoscută sub numele de Sapa, mici grupuri etnice (Dao, H mong, Giay, Tay), care și-au transmis meșteșugul mai departe, celor care au dorit să asculte, au reușit - folosind simple unelte agricole și forța bivolilor, să transforme valea Muong Hoa într-o mare de terase de orez, într-o esențială sursă de hrană, într-o incredibilă priveliște, într-o minune. Asumându-și riscuri, fiind pregătite pentru eșec, sperând să reușească. Pentru că, adesea, vremea este impredictibilă, acolo, la mai mult de două mii de metri altitudine, iar terasele pot fi acoperite, dimineața, de ceață ori chiar, la vremea ploilor celor mari, de nori. Oamenii din Ta Van, Ta Phin, Y Ty, Ban Ho ori Thank Kim - la ei mă refer, acelea sunt satele pe care le cunosc. Se ajunge greu în Sapa, în general, iar în satele astea pitorești și, încă, tradiționale, în special. Alături de localnici, cu toate ciorciobutele, cu papornițe împletite, cu păsări vii, cu tot ce au nevoie să aducă acasă atunci când călătoresc - la fel ca mine, vreme de opt ore, într-un autobuz obosit, dinspre Hanoi spre munți.
c. Hinduismul a ajuns în Bali, evident, din India, după ce, mai întâi, a poposit, în Java. Probabil în secolul al 9-lea, atunci când, lângă Yogyakarta, cum știm, se construiau templele de la Prambanan. Hinduismul este cel care, nu doar aici, în Bali, ci peste tot unde a ajuns, a fost acceptat și a devenit o importantă credință (Sudul Indiei, Nepal), a explicat fuziunea dintre ceea ce se petrece pe tărâmul spiritului (așa cum a fost, mereu, imaginată), în lumea oamenilor (așa cum sunt ei) și natură (așa cum a fost lăsată de Creator). Vulcanii insulei au creat un sol mai mult decât fertil, prolific pentru agricultură, în general, și pentru cultura orezului, în special. Apele ploilor omniprezente și apele izvoarelor sunt preluate, natural, mai întâi, de pâraie, de șuvoaie naturale, de lacuri, ori de canale artificiale care au fost create pentru ca apa asta sfântă să ajungă fix acolo unde (cât și când) este nevoie de ea - pe câmpurile, pe terasele de orez. Iar filosofia asta, Tri Hita Karana, cunoscută, respectată și practicată, a permis balinezilor - a căror viață este, mai mult decât în alte locuri sau comunități dependente fundamental de știința și ingeniozitatea valorificării darurilor naturii, supraviețuirea - împreună, laolaltă, în comun, prin organizarea unui sistem de practici agricole prietenos, fratern, democratic, extrem de complex, cunoscut sub numele de subak (probabil, din suwak, probabil, din kasukawara).
Temple ale apei (după modelul celor clasice hinduse și) dedicate zeiței fertilității și prosperității, Dewi Sri, dar și unei forme de înțelepciune care îi face pe oameni să înțeleagă că maximum de avantaje și recolte optime se pot obține doar printr-un practicarea unui sistem comunitar de agricultură terasată. Lacurile insulei, alături de templele strict dedicate apei, atestă faptul că sistemul acesta agricol privat, comunitar, condus de cei care îl compun, de fapt, a fost conceput și a devenit funcțional tot în urmă cu mai bine de 1100 de ani, fiind în întregime corelat cu sosirea pe insulă a primilor hinduși.
Scopul lui este unul singur, clar și simplu: să permită, prin distribuire echitabilă, irigarea fiecărei suprafețe cultivate cu orez. O unică îmbinare a bunei organizări actuale (președinte, adjunct, funcționar, trezorier, curier) cu ritualuri religioase comunitare specifice hinduismului (depunerea de ofrande pe câmpuri și terase, construirea și amplasarea de idoli - păzitori), cu ritualuri desfășurate la templul apei (curățarea canalelor prin care apa ajunge la absolut toate câmpurile de orez, mijlocirea permanentă între nevoile oamenilor și cele ale mediului, ceremonii pentru protejarea teraselor, satului, comunității, a sistemului însuși), respectiv cu ritualuri individuale, ale fiecărui membru al colectivității (aratul câmpului, însămânțarea, urmată de plantare, alungarea dăunătorilor, începerea efectivă a creșterii noii plante, recoltarea (mereu manuală) și depozitarea) asigură valorificarea deplină a șanselor obținerii producției dorite de orez pentru fiecare membru al subak.
Azi, în Bali, există și funcționează permanent 1200 de comunități unite prin colectarea și distribuirea rațională a apei. Mai mici sau mai mari, fiind formate din 50 până la 400 de membri/agricultori/cultivatori de orez. Interconectarea componentelor naturală, religioasă și culturală este de la sine înțeleasă și face ca pe întreaga insulă, în ciuda supra-populării, subak, sistemul acesta unic de agricultură comunitară, nu doar să funcționeze - asta este evident, dar, să cultive, mai departe, exclusiv orez balinez, fără a se utiliza fertilizatori, respectiv pesticide. Foarte prețioase sunt, în context (iar munca lor face parte, de asemenea, din acest sistem), rațele, cârdurile de rațe, plimbate de oameni pricepuți, de pe un câmp pe altul, la un anumit moment al procesului, în etapa în care solul se odihnește, pentru ca acestea să fertilizeze natural pământul și să asigure îndepărtarea, la fel de naturală, a dăunătorilor.
Pura Ulun Danu Batur, de lângă lacul Batur (sursă interminabilă, permanentă de apă), Pakerisan (cel mai vechi sistem de irigații - canale, baraje, mici tuneluri și viaducte din Bali), Catur Angga Batukaru (construit în secolul al 10-lea, la fel ca templul său, excepțional exemplu de arhitectură clasică balineză), Pura Taman Ayun (cea mai mare astfel de construcție, templu al apei și sistem de irigații), cele mai semnificative după criteriile UNESCO, alcătuiesc moștenirea culturală pe care sistemul acesta, subak, din Bali - și insula însăși, o transmite umanității.
Cunosc bine locurile astea, înțeleg perfect simbioza dintre spirit, oameni și natură, merg mai departe. În februarie, la vremea Carnavalului de Mardi Gras din Funchal, voi încerca să aflu menirea, rostul și necesitatea celor 2150 de kilometri de levadas, în absența cărora, poate, insula ar fi fost fie necolonizată, fie asta s-ar fi produs mult mai târziu...
