Andreea Calma: Vă amintiți când ați luat prima dată contactul cu subiectul regionalismului critic și ce gânduri ați avut atunci și cu ajutorul căror texte v-ați consolidat noțiunea despre acest subiect? Ați luat contactul cu noțiunea când erați student?
Augustin Ioan: Când eram student în Statele Unite, pentru că la noi în anii '80 nu se discuta despre lucrurile astea. În Statele Unite am luat contact prin chiar textul lui Frampton dintr-o carte (The Anti-Aesthetic: Essays on Postmodern Culture, editată de Hal Foster) care reunea mai multe lucruri și vorbesc aici de manifestul, să zicem, lui Frampton despre regionalismul critic ("Towards a Critical Regionalism: Six Points for an Architecture of Resistance"). Am studiat acest text când eram la master la Cincinnati. În '93-'94 am fost acolo.
Acolo am aflat despre subiect, încercând să-l înțeleg prima dată cu ajutorul cărții Modern Architecture: A Critical History și după aceea, am mers la textul propriu-zis, cel menționat mai sus. Am mers pe firul apei în sus și am ajuns la Studies in a Tectonic Culture, tot a lui Kenneth Frampton. Pe asta îmi amintesc că am găsit-o în bibliotecă la Cambridge, puțin mai târziu, prin '97. Trei ani la rând, câte o lună, mă duceam la Martin Center for Architecture and Urban Studies, la Cambridge, ca parte a unei burse de la Colegiul Noua Europă și m-am gândit din nou la asta, pentru că în același timp începuseră câteva lucruri la Timișoara, de tipul, să zicem, gândirii reflexive asupra unei identități locale, mai degrabă. Colegii de la Timișoara - la vremea aceea, Ionică Andreescu, Vlad Gaivoronschi, Miclăuș și mai erau câțiva - gândeau ceva care putea să aibă un oarecare parfum de regionalism critic.
De regionalism, în orice caz. Critic? Nu știu. Aspectul critic la Frampton se referă la o rezistență în fața omniprezenței și a unanimității arhitecturii moderne. Deci era o altfel de critică. Critică, în primul rând, la adresa modernității, dar în același timp și la adresa postmodernismului, ceea ce pe mine m-a intrigat de la început: că există și alte alternative la modernism (nu neapărat la modernitate). Și mă intriga asta mai cu seamă, pentru că găsisem cu foarte multă curiozitate - prima data am fost în Budapesta în '91 - exemple din așa-numita arhitectură organică, Imre Makovecz și ceilalți. Și l-am găsit pe Makovecz, culmea, nu la regionalism critic, l-am găsit menționat în norișori, în genealogiile acelea foarte stranii ale lui Charles Jencks, pe care el le punea în fiecare cartea a lui, l-am găsit la postmodernism, ceea ce cred că este o atribuire, sigur, posibilă, dar cred că rezistă mai bine menționat în partea cealaltă. Adică, el critica dinspre școala medievală a calfelor, că și-au făcut și ei o școală, un program de master și sunt și câțiva arhitecți din România - chiar cunosc colegi de-ai mei de facultate care au absolvit programul lor -, și care continuă după principii de învățare din Evul Mediu. E, de fapt, o reluare contemporană a unei gândirii medievale și în bună măsură, ceea ce e foarte interesant, un soi de gândire precreștină a arhitecturii maghiare. Bisericile lui Makovecz sunt orice, dar nu în primul rând creștine. Se referă el la o cultură hună, măcar cu 1000 de ani înainte de creștinarea lor.
Deci așa am luat contact. Am întâlnit noțiunea în altă parte decât la noi, în România.
A.C.: În România ați avut vreodată vreo discuție despre regionalism critic cu ceilalți profesioniști? Știu că s-a pus pe tapet la Bienala din 1994, când moderator era Alecu Beldiman, la colocviu de după Bienală. El cita atunci din Frampton.
A.I.: Înseamnă că nu eram în țară, deci nu știu.
A.C.: Ulterior după ce ați studiat noțiunea, ați avut discuții despre asta sau ați gândit în felul acesta în proiectare? Sau cum l-ați defini?
A.I.: Când m-am întors în țară și m-am ocupat de proiectare, da. Eu m-am apucat direct de făcut biserici. A fost o întâmplare personală. Am un unchi care e preot și prin el am primit dintr-odată cinci proiecte de biserici. Habar n-aveam cum să fac. Și am început să fac, chinezește, reverse engineering, de învățat nu avea nimeni cine să mă învețe. Înainte de a pleca din țară în '92 îl cunoscusem pe Nicolae Goga, care a lucrat cu Constantin Joja în anii '40 concursul pentru Catedrala ortodoxă de la Odessa. În 1940 propuseseră un proiect pentru biserica Neamului. Amândoi fuseseră în pușcărie ca legionari. Ei și, apoi, Nicolae Porumbescu făceau orice altceva, dar nu regionalism critic. Mă refer la Porumbescu acum, în primul rând: că suntem înconjurați de nu-știu-ce fel de popoare și în niciun caz arhitectura noastră nu e ca la ăia.
Ideea mea, dacă îmi aduc aminte bine de la bun început, a fost, dacă tot nu știm cum să facem biserici, să fac, vorbisem și cu câțiva tineri colegi, să facem și am și făcut un număr de revistă Arhitectura, la care am fost redactor-șef. Numărul se numește Biserici nouă (sic), parafrazând titlul unei conferințe de primire în Academie a lui Petre Antonescu. Am chemat niște colegi care făcuseră măcar proiecte de biserici, dacă nu le și zidiseră. Teacă făcuse un proiect pentru Catedrala Ortodoxă la Oradea, și altul, în '97, dacă nu mă înșel. Am făcut și o expoziție de biserici noi la Casa Americii Latine.
A.C.: Dar care erau referințele?
A.I.: Asta vreau să spun, că nu prea erau referințe locale, pentru că nu prea era la ce să te referi local decât la ce se întâmplase în perioada interbelică și noi ne-am uitat, eu cel puțin m-am uitat la perioada interbelică și am încercat să înțeleg ce au vrut să facă atunci. Nici aceia nu au vrut să facă ceva local, au vrut să facă ceva translocal, nu o să spun internațional, dar unii făceau referință cu bisericile la Bizanț că le oferea și scară, și magnitudine relativă la context și tot ce trebuia, urbanistic, dar și simbolic. Scară urbană le trebuia, în primul rând, pentru că nu mai mergea să se facă bisericuțe.
S-au făcut foarte multe biserici după 1990, dar într-o primă instanță a fost un mod doar de ocupare a terenului, după aceea, după ce au strâns bani au făcut. Și Goga a și făcut o biserică de lemn, care e și acum, dacă nu mă înșel, în Parcul Titan. Dar Joja propunea să se pună biserici de lemn în fața Casei Poporului, în scuarul de la Teatrul Național. N-avea nicio legătură cu regionalismul critic. Și am fost cât se poate de critic, am și dovezi scrise. La vremea respectivă făceam și scriam despre chestia asta, adică încercam să fie un soi de șantier public. Ce găseam, ce mi se părea interesant. Deci referință a fost mai degrabă, cum să-ți spun, uitându-ne la neobizantinii de la noi, din perioada interbelică, și după aceea, am început să-mi asamblez propriile mele gânduri.
A.C.: Ați identifica acuma niște spații de cult, de la noi, pe care le-ați încadra sută la sută, cu ochii închiși, în regionalismul critic, acum, după 30 de ani?
A.I.: Păi haideți să fim riguroși să spunem că n-au cum să fie regionalism critic, chiar dacă ar avea identitate locală, decât dacă ai folosi acest mod de a pricepe arhitectura, privind înapoi, a posteriori. Cei vechi nu știau că fac regionalism critic, erau echipe de meșteri care lucrau în anumite regiuni și făcea un fel de sinteză locală. În Dobrogea, bunăoară, sunt foarte multe biserici care nu sunt de regăsit, nici tipologic, nici nimic, în restul țării, cu acoperișuri și turle de tablă. Nici nu mă gândeam că ar putea să fie o expresie mai high-tech, decât folosind metalul la bisericile noi. Adică mă gândisem că ar trebui pentru Dobrogea făcute, în primul rând, bazilici, pentru că tipul bazilical de acolo a plecat, din cetățile grecești. Noi gândim cam după anul 1000, în restul țării, dar acolo existau din vremea lui Constantin, imediat după. Dobrogea fusese sub influența Imperiului Bizantin. Deci mă gândeam că ar putea fi făcut un alt tip de arhitectură, diferită de restul țării, să zicem un soi de neoclasic estompat, cum făceau turcii și copiaseră și meșterii care făceau orice în maniera respectivă, făceau în secolul al XIX-lea și biserici, cu alura din asta turcească, precum biserica bulgărească din Tulcea; dar sunt multe și sunt bisericile rurale de care s-a umplut instantaneu în secolul al XIX-lea Dobrogea. A fost program național, după alipire să se "terraformeze" Dobrogea, să se românizeze teritoriul și prin construirea de biserici, dar și etnic, aducând populație din Transilvania, îndeosebi mocani care făceau, oricum, transhumanță spre porturile dunărene și spre mare.
A.C.: Eu bine, am deviat un pic de la întrebările pe care le am că mi se pare că a mers bine discuția, dar m-aș întoarce să vă întreb cum făceau?
A.I.: Tema brâncovenească, mai recent, am exploatat-o, pentru că tema brâncovenească a fost mai mult decât o discuție despre stil, despre identitate locală, a fost mult mai sofisticată abordarea. A avut și o conjunctură fericită, un sfert de secol de liniște. Și-au putut să facă, de fapt, e mult mai mult, e un secol, dacă ne uităm de la Matei Basarab până la Brâncoveanu, inclusiv, și după chiar, s-a continuat programul ăsta. Pe de o parte, recunoaștem, să zicem, bisericile de atunci, dar suntem încă nedumeriți, pentru că n-am înțeles până la capăt misiunea pe care și-au asumat oamenii ăștia și anume a fost de a rectifica, de a augmenta tradiția care degenerase. Era făcută prea simplu, era făcută de niște meșteri care nu știau TEOLOGIE, nu știau, dar făceau. Era destul de necăjită arhitectura respectivă și se vede că nu mai era infuzată cu teologie, în primul rând. Apariția pridvoarelor: nu erau doar umbrare. Pridvorul este o formă contrasă a curții templului din Ierusalim, deci arăta ceva legat de genealogia bisericii. Bisericile anterioare, care nu avea pridvor, dar și unele care aveau au mai primit câte un chiostro în față, la Cozia, de pildă, sau la Curtea de Argeș. Adică ideea că au făcut acești ctitori niște biserici de o anumită factură, semnificativ diferită, este în sine o temă de discuție, dar că au luat biserici din urmă și le-au adăugat ce părea să le lipsească, în lumina noilor programe arhitecturale și iconografice, dovedește existența unui program. "Hai să le corectăm și pe astea, dacă tot ne-am apucat, să fie ceva clar și consistent". La Polovragi a fost inteligent marcat și în restaurare lucrul ăsta, că sunt elemente adăugate și sunt făcute altfel decât restul, adică turlele înalte sunt de atunci, pridvoarele sunt de atunci, Brâul Maicii Domnului, care înconjoară biserica, e de atunci.
A.C.: Dar pridvoarele nu vin pe filiera asta italiano-venețiană?
A.I.: Și asta se vede, de asemenea, că acești voievozi, umblând - Cantacuzinii în primul rând, descoperă până unde bate arhitectura bizantină. Brâncoveanu avea un secretar personal, un evreu convertit, Del Chiaro. Cred că la sugestia lor, pe care ei au primit-o direct sau au văzut la fața locului. Cantacuzinii erau din spiță imperială, stăteau tupilați pe aici. Dar ideea era că ar putea, adică, sub cenușă să se păstreze ceva jar din ce a fost. Dă-le bani și la Muntele Athos... Patriarhul Ecumenic era toată ziua în Valahia. La Meteora și unii domnitori moldoveni, precum Lăpușneanu, au dat bani tot așa la Muntele Athos. În schimb, Cantemir pe care îl celebrăm acum, a mers pe altă linie. Când a venit Petru I, ne spune cronicarul, înainte de bătălia de la Stănilești a vizitat Golia, la Iași, și l-ar fi lăudat pe domnitor, pe Cantemir, pentru "caracterul ei occidentalicesc", scrie cronicarul. Deci, moldovenii luaseră estetica bisericilor din altă parte, sub influența rusă de bună seamă, dar mai înainte, făcuseră Trei Ierarhi, care era tot zona armeano-georgiană. Adică ei erau în alt orizont. Cât era deliberat și cât era rezultatul contaminărilor dintre echipe de meșteri, nu știu. Asta e greu de decis... Aici este ușor de observat că au fost mai mulți voievozi implicați și cred că a început cu Petru Cercel (care s-ar putea să fi fost fratele mai mare al lui Mihai Viteazul). Biserica curții domnești de la Târgoviște e a lui, nu doar în calitate de ctitor și e pur bizantină. Nu știu dacă știți că a făcut arhitectura la Padova. După aia a trăit ani de zile la Curtea Regelui Franței și ăsta, ori să scape de el, ori ca să-l promoveze, i-a trimis o scrisoare de recomandare sultanului pentru a-l pune domnitor pe Petru Cercel. E chiar bizantin ce a apucat el să facă acolo, se vede că au luat modelul de prestigiu și s-a ținut de el. O fi contat și asta, mă gândesc. Dar e o formă de re-bizantinizare episodul brâncovenesc, în primul rând, teologică. Sigur consecințele arhitecturale... noi pe astea le dezbatem și ne dăm cu părerea asupra lor. Referințele bizantine, pe care le vedem cu siguranță și în palate la Potlogi, și la Mogoșoaia. Și pe linia asta au apăsat când au restaurat în secolul XX. Întâi se pare că a fost un arhitect italian , ceea ce ar explica trimiterile la Venezia. Imediat a preluat G.M. Cantacuzino, care era rudă cu deținătorii palatului, care ei înșiși erau rudă cu Brâncoveanu, și-a preluat și au accentuat la Mogoșoaia, cum ziceam, linia venețiană, pentru că e vorba despre un Bizanț reinventat la Venezia. Întotdeauna când văd pescăria de la Veneția zic că asta e brâncovenească. De fapt, e invers, dar legătura este absolut evidentă.
(va urma)