Pentru toți care l-au văzut, și cred că, din grupul nostru, Andreea, Gianina și Radu l-am văzut toți, spectacolul lui Cristi Popescu pe textul Andreei Vălean Eu când vreau să fluier, fluier, cu songurile Adei Milea, ne-a întărit încrederea că poți sufla în teatru și că nu e obligatoriu să ai statuie ca să fii montat. Pe atunci, Ada era, cred, încă studentă la actorie; spectacolul de la Târgu Mureș l-am văzut în cadrul festivalului Tinerilor Regizori, la Slobozia (felicitări și recunoștință organizatorilor). Pentru mine, spectacolul a fost o experiență mult mai puternică decât tot ceea ce văzusem la teatru până în acel moment și am înțeles foarte repede la ce fel de comunicare vrem să ajungem. Pentru toți era clar, în acea perioadă, că textul metaforic, aluziv, sau interpretarea clasicilor nu ne era suficientă și toți simțeam nevoia unei respirații comune a publicului și a textului. Toți fugeam de același tipuri de teatru și avem nevoie de reflecție directă prin teatru, nu prin intermediul unor voci clasicizate, al unor demersuri arheologice și interpretative.
DramAcum a fost puternic influențat de modelul Royal Court, care pune dramaturgul în centrul spectacolului, spre deosebire de modelul în care noi am debutat și în care ne-am format, unul centrat pe regizor. Andreea, Gianina au fost în rezidență acolo și apoi și alții din jurul nostru. Noi ne-am fi dorit să fim centrați pe demersul dramaturgic, dar nu erau dramaturgi care să scrie cum ne doream, așa că, împreună, am creat conceptul concursului dramAcum, care avea ca obiectiv facilitarea emergenței tinerilor dramaturgi, nu un concurs al capodoperelor. Ideea noastră era cea a unui dramaturg parte din echipa de spectacol, care dezvoltă textul împreună cu actorii și regizorul.
Andreea Vălean a reușit să obțină și finanțarea proiectului dramAcum, de la Fundația Rațiu România, care a finanțat mai multe ediții ale concursului. Proiectul a fost unul de formare și polarizare a unei comunități interesate de dramaturgie. A început prin organizarea unor întâlniri, în cadrul UNATC, unde a avut susținerea profesorului Nicolae Mandea, o altă sursă de inspirație. Nu că ne-ar fi păsat nouă prea tare de lipsa ei, dar atenția, prin prezență, a unora, de exemplu Valeriu Moisescu, care coordona clasa de Regie, unde Gianina era studentă, a lui Voicu Rădescu sau, mai târziu, a lui Alexandru Dabija și, de fapt, a multor altora a crescut mult viteza vizibilității până când grupul a primit premiul AICT.
Cred că au avut loc între trei și cinci întâlniri, în cadrul UNATC, unde au fost citite mai multe texte și s-a dezbătut rolul dramaturgului. Destul de intens, cu aportul unui vin roșu consistent. Apoi au fost mai multe întâlniri dramAcum la teatrul Act, unde, o vreme, am beneficiat de sprijinul lui Adrian Bartfanof și al lui Marcel Iureș; colaborarea a ajuns însă repede într-un punct mort.
Prima ediție a concursului a fost un mare succes: am primit aproape 100 de texte. Între cei care au trimis, Ștefan Peca cu trei piese, dintre care Punami și Ziua futută a lui Nils cred că sunt în continuare unele dintre cele mai interesante texte din dramaturgia românească. Apoi, la a doua ediție, am primit textul Nicoletei Esinencu Fuck you Eu.ro.Pa. Grupul a avut un caracter foarte inclusiv (când Peca ne-a trimis primele texte, cred că era încă la liceu; la fel, Laurențiu Bănescu), pentru că eram extrem de interesați de perspective noi, iar Ștefan avea o perspectivă mult mai nouă decât noi, fiind hrănit mai puțin cu teatru și mai mult cu TV. Menționez textele care pe mine m-au marcat cel mai puternic, dar, de fapt, au fost multe foarte bune.
În mod ciudat, la acel moment, nu se făceau spectacole lectură. Noi am organizat spectacole lectură pentru mai multe dintre textele primite, ceea ce a făcut ca ele să ajungă mult mai rapid și pregnant la publicul specializat. Un text precum cel al Nicoletei Esinencu, în lectura Aneimaria Marinca, a avut un impact imens asupra celor care l-au ascultat și a fost foarte convingător pentru regizori. De exemplu, Ștefan Iordănescu a montat un text al, pe atunci, debutantului Vlad Tăușance, în urma diseminării textelor la un nivel mai curând informal.
În câțiva ani, peste de 20 autori au avut un context în care să fie citiți, să fie auziți de către regizori, produși sau propuși spre producție. Au fost spectacole extrem de reușite, rezultate în urma unor coproducții dramAcum, poate cele mai importante sau consistente cu Teatrul Mic, dar și eșecuri, ca în cazul spectacolului Punami, inițiat la Teatrul Bulandra și neprodus nici după aproape doi ani, pentru că nu a fost "prioritizat" în producție, ci lăsat întotdeauna în urma marilor premiere. Aceeași soartă a avut-o și Ziua futută la lui Nils, la același teatru, în regia lui Teo Herghelegiu. Unele parteneriate au funcționat, de exemplu, cel cu Teatrul Mic, altele au sucombat sub neîncrederea sau tergiversările directorilor.
O parte dintre texte erau perfect șlefuite, precum Fuck you Eu.ro.Pa, altele au fost îndelung dezvoltate; cred că așa a fost în cazul textului Vitamine al Verei Ion. Textul pentru teatru are nevoie de revizii și dezvoltare, iar acestea este foarte greu să fie făcute în afara teatrului. Mulți dintre dramaturgii care și-au făcut debutul și-au început cariera la dramAcum, au fost actori, regizori și au dezvoltat o existentă permanentă în teatru, cel puțin pentru lungi perioade, precum Vera Ion sau Mihaela Michailov. La ora actuală, dramaturgul este parte a echipei, în multe teatre independente (Replika, Reactor), apropiat (Fix, Aoleu), dar, în teatrul de stat, încă nu; probabil, cel mai consistent demers de apropiere al unui teatru de stat de dramaturg este cel de la Târgu Mureș, condus de un dramaturg, Alina Nelega.
În paralel cu organizarea concursurilor, la dramAcum au fost traduse o multitudine de texte, în principal, din limbi de mică circulație, de exemplu: Butoiul cu pulbere, unul dintre cele mai montate texte contemporane, în România.
În momentul în care această masă critică de dramaturgi și texte a devenit consistentă, cred că preocuparea fiecăruia dintre noi a fost tot pentru dezvoltarea textului, dar fiecare a simțit nevoia de a se dezvolta, în felul său, și pe tematica proprie. Gianina a început acest demers mai devreme, regizând spectacole scrise de ea (primul de mare impact: Stop the Tempo) și producând continuu spectacole extrem de valoroase. Radu Apostol a format o echipă cu Mihaela Michailov, care a debutat ca dramaturg tot în cadrul dramAcum, și, împreună cu alți artiști, au înființat teatrul Replika.
Cu siguranță, cei mai mulți dintre dramaturgii care au trimis texte la dramAcum ar fi scris oricum, dar, pentru mulți, dramAcum a accelerat procesul de a ajunge să fie montați. În același timp, dramAcum a creat multă încredere în textul nou și, în primul rând, o conștiință a propriei valori a celor care scriu. Momentul în care dramAcum a primit premiul AICT, în cadrul Galei Uniter, a susținut foarte mult atenția pe care teatrele au acordat-o propunerilor grupului și a contribuit la formarea brandului dramAcum.
În același timp, dramAcum a sprijnit vizibilitatea dramaturgilor din alte țări, prezența dramaturgilor români la Royal Court crescând sau la Teatrul Lark, din New York, axat pe dramaturgia contemporană; la fel, în cadrul rețelei Fence și în multe alte locuri. Eu am realizat mai multe spectacole lectură: România 21 de Ștefan Peca, la Lark, Fuck you Eu.ro.Pa, la Ohio State University. Apoi l-am și montat la Teatrul Fani Tardini din Galați.
O a doua etapă, după organizarea concursurilor, a fost cea în care am încercat să creăm un spațiu destinat dramaturgiei noi, din care a apărut proiectul teatrul Desant. Cumva, prin natura contextului în care a apărut dramAcum, grupul nostru a fost incompatibil unei instituționalizări și scăpat acestui proces, rămânând activ și inspirând alte inițiative care au devenit instituționale. Am putea spune că aceasta a fost o etapă de derută, în care extinderea a fost poate mult prea accelerată, după care grupul și-a câștigat o nouă dinamică, poate mai individualistă, în care fiecare dintre membrii grupului a capacitat producții, în general, împreună cu alți membri ai grupului.
Elementele estetice cele mai importante, care au dat coeziune grupului în etapele inițiale, pot fi regăsite în cele mai multe dintre creațiile din toate etapele: caracterul de cercetare sau investigație, orientarea către problematici sociale și grupuri marginale, limbaj vorbit, teatralitate minimală, dar cu puternice elemente de convenție. Evident, fiecare dintre noi, atât ca regizor, cât și ca dramaturg, a avut propria specificitate, iar elementele acesta nu sunt în nici un caz exclusivități ale dramAcum.
Rezumând, cred că prima etapă a fost cea axată pe descoperirea dramaturgilor emergenți; a doua, în care grupul s-a lărgit, în care s-au format echipe dramaturg-regizor, etapă în care Ana Mărgineanu și Ștefan Peca au avut un rol major, alături de alți dramaturgi precum Maria Manolescu, Vera Ion sau Mihaela Michailov, și o a treia etapă, în care, mai mult sau mai puțin, mai devreme sau mai târziu, fiecare a dezvoltat propriile proiecte dramaturgice, etapă în care proiectele fiecăruia, produse sau nu prin intermediul asociației, au avut un caracter mai curând autonom. Deși răspundeau unui nivel important al obiectivului dramAcum, dezvoltarea textului dramatic, au fost mai puțin axate pe o dezvoltare a comunității dramaturgice.
Practica mea a s-a definit prin dramAcum, care a fost un fel de alternativă la "școală", care nu neapărat că era proastă, dar puțin plicticoasă. La dramAcum, vroiam un teatru despre fiecare dintre noi, despre ceea ce te preocupă și te dezvoltă. Am descoperit plăcerea de a cerceta și de a afla, de a fi în dialog cu lumea, care mi-a hrănit proiectele mele de mai târziu. Era efervescență și emulație și îi interesa pe mulți.
Eu am făcut mult mai târziu pasul spre a scrie. De cele mai multe ori am scris colaborativ, cu toată echipa de creație, ca în cazul interfața, sau cu un alt autor, așa cum a fost în cazul Privind Prin Piele, scrisă împreună cu Ayșil Akșerhirli. Acestea două au fost spectacole produse de dramAcum prin finanțări AFCN, MittOST, Tandem, ARCUB. Apoi am început să fiu pasionat de a urmări povești în medii diferite, București 41, spectacol de teatru imersiv, și apoi experiența VR Atinge, bandă desenată - Mickey Pe Dunăre. La momentul actual, pentru mine, dramaturgia spectacolului este atât de legată de procesul de lucru încât mi s-ar părea ciudat să existe un text scris înainte de începerea repetițiilor. Recompensa saltului în gol, prin asumarea unui punct de plecare fără necesitatea de a avea un text pregătit, produce descoperirea poveștilor în echipă și este extrem de puternică. La performance-ul Lost Inteferences, poveștile noastre, ale Maiei Morgenstern, Romeo Cornelius, Constantin Basica și ale Irinei Margaretei Nistor, s-au întrețesut cu cele ale spectatorilor într-o poveste despre pierdere. Extinderea dramaturgiei s-a constituit într-o constantă a explorărilor mele, fie că s-au dezvoltat la nivel tematic, formal sau al comunicării. Experimentul textului co-creat, inclusiv prin procedee computerizate, AI, algoritmice, construiește o nouă dramaturgie, a cărei miză este interactivitate, așa cum am explorat și în Who am I?, unde, împreună cu Grigore Burloiu, inginer, am antrenat un algoritm care a scris replici din spectacol. Prin dramAcum am aflat că fiecare își poate scrie propria dramaturgie și că poate interacționa cu dramaturgia celorlalți.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, coordonat și prezentat de Liviu Malița, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)