Întâlnirea mea cu dramAcum, sau cum am trecut granița

Era cândva la finalul anilor '90, eram elevă la un liceu din Brașov și venisem în vizită la tata, la București, când mi-au căzut ochii pe un text cu un titlu greu de ignorat și de uitat: Eu când vreau să fluier, fluier. Era o piesă de teatru semnată de Andreea Vălean. Am citit-o pe nerăsuflate și mi s-a părut incredibilă. M-am simțit cam ca atunci când tot tata mi-a adus, de la Târgu-Mureș, o casetă cu cântecele Adei Milea, pe care am făcut-o celebră în liceul meu și în barurile înconjurătoare. Revenind la piesă, am aflat că Andreea Vălean era studentă la Regie. Nu mi-a venit să cred că o femeie, și pe deasupra foarte tânără, și pe deasupra și în viață, poate să scrie teatru. Și încă un teatru atât de viu, de puternic și actual. (Nu întâmplător, Ada Milea a și colaborat la premiera piesei, montată de Theodor-Cristian Popescu, la Târgu-Mureș, și despre care Miruna Runcan ne-a lăsat o impresionantă mărturie în prefața piesei publicate, în 2010, de Editura LiterNet^[1], acest neobosit promotor al textului românesc de teatru de atunci și de acum). Au trecut cam zece ani de la momentul povestit mai sus până în 2006, când am trimis piesa With a Little Help from My Friends la ediția a treia a concursului dramAcum. Între timp, renunțasem deja la a doua facultate, plătită: Regie de teatru, la UNATC. Munceam prea mult ca să o plătesc și nu mai aveam energie și pentru ea. Aceasta era scuza. În realitate, credeam că sunt prea moale, prea sensibilă, prea femeie ca să pot face regie. Nu reușeam să fiu convingătoare în fața colegilor de la Actorie, când eu tocmai asta trebuie să fac, să fiu convingătoare, să-i păcălesc că sunt sigură pe mine chiar și atunci când nu eram. Cel puțin așa mi se spusese, iar eu crezusem, pentru că eram o fată cuminte, produsul perfect al vremurilor pe care le trăiam. După doi ani de depresie și muncă pe brânci într-o agenție de publicitate, care mănâncă sufletul mai rău decât frica, am aflat că domnii profesori Valeriu Moisescu și Nicolae Mandea au înființat un masterat de scriere dramatică, la UNATC. Voiam o schimbare și, cum singurele examene reușite din facultate fuseseră cele pe care le scrisesem singură, m-am hotărât să încerc. Tot atunci am scris, într-o noapte, piesa With a Little Help from My Friends și am trimis-o la concursul dramAcum. Nu cunoșteam pe niciunul dintre membrii grupului, dar auzisem de ei, le văzusem o parte dintre spectacole, și încă îmi aminteam impresia pe care mi-o lăsase, cu zece ani în urmă, lectura piesei Eu când vreau să fluier, fluier.

Așa m-am trezit, pe neașteptate, într-o nouă școală de teatru - pentru că asta a fost dramAcum pentru mine. O școală pentru care sunt extrem de recunoscătoare. O școală informală, în care am avut șansa să mă lupt cu toate prejudecățile pe care le lăsasem să mă conducă. Una în care am învățat să mă lupt cu mine, cu lenea minții și cu suficiența ego-ului, să caut mereu zona de risc a prezentului, care se ascunde în contradicții și introspecție incomodă. O căutare care, de multe ori, m-a dus în fundături, în erori, în ani întregi de depresie și blocaje. Dar una în care am încercat să rămân onestă în relația mea cu teatrul, cu mine și cu lumea din jur. Chiar și în anii în care n-am scris, n-au fost puține momentele în care m-am gândit ce-ar spune Gianina sau Radu despre un spectacol, un text, o situație. Chiar dacă nu mai sunt atât de atașată de conceptul de mentor ca atunci când eram flămândă de rețete și maturizare, cred că "mentor" e cel mai apropiat cuvânt. Pentru mine, regizorii din dramAcum au fost un fel de mentori-prieteni. Acum, după 15 ani de la întâlnirea mea cu grupul lor, îmi dau seama ce m-a impresionat cel mai mult. Faptul că erau foarte onești cu munca lor și unii cu ceilalți. Nu se mințeau și nu se băteau pe burtă. Nu erau ipocriți. Nu-și menajau unii altora slăbiciunile sau suficiența. Nu spuneau un lucru în public, ca apoi să spună altceva în privat. Nu cultivau acea persona care, nu de puține ori, în lumea teatrului, evadează de pe scenă și capătă o viață proprie, în relațiile private ale oamenilor care fac teatru. Poate pentru că, după cum spune replica mea preferată din Aferim, "unde-s popi, sunt și draci mulți".

Am lucrat mai mult sau mai puțin cu toți membrii dramAcum. Alexandru Berceanu e primul cu care-am lucrat, el montând spectacolul-lectură cu With a Litle Help from My Friends, cu o distribuție excelentă, dintre care cei mai mulți erau studenți la UNATC, cum arată Radu Apostol în prefața piesei publicate pe LiterNet^[2]. Debutul propriu-zis, cu un spectacol, a fost în regia Gianinei Cărbunariu: Sado-Maso Blues Bar, la Teatrul Foarte Mic, tot cu o distribuție foarte tânără, formată din Virgil Aioanei, Rolando Matsangos și Adrian Anghel, iar cel mai mult am lucrat cu Radu Apostol (With a Little Help from My Friends, Re:Re:Re Hamlet și Ca pe tine însuți). Și un proiect care mi-e foarte drag e cel al Andreei Vălean și al lui Peca, GREEN HOURS!, la care am fost dramaturg invitat. Proiect prin care, în 2012, o mulțime de artiști și artiste din teatrul independent au susținut Green-ul și l-au ocupat prin teatru, într-o perioadă delicată a existenței sale.

Pentru mine, dramAcum a fost ca un foarte lung - și în același timp prea scurt - festival, în care artiste și artiști foarte diferiți ca voci și sensibilități au găsit acel spirit extraordinar de comuniune în principii, valori și energie, fără să-și piardă adevărul propriu. Sau curajul de a-l susține în fața celorlalți. Sloganul uneia dintre edițiile concursului dramAcum a fost "Treceți granița!", și cred că aici a fost atât marele merit, cât și călcâiul lui Ahile al dramAcum-ului: în ambiția riscantă de a juca mereu pe granițele deschise dintre regizori și dramaturgi, dintre autori și actori, dintre creatori și publicuri. În poziția dificilă de a rămâne deschis spre ceilalți, fără să te pierzi pe tine.

Într-un clip realizat recent de Reactor de Creație și Experiment, care împlinește anul acesta șapte ani, și în care văd o mișcare ce-mi aduce mult aminte de prospețimea, energia și onestitatea de atunci a dramAcum, Selma Dragoș (care, de asemenea, a debutat ca dramaturg sub auspiciile dramAcum și tangaProject) sublinia importanța faptului că Reactorul oferă rezidențe plătite dramaturgilor. Pe lângă Reactor și rezidența din cadrul FILIT, inițiată de Oltița Cîntec, după știința mea, singura astfel de rezidență plătită - și prima - a fost cea oferită de dramAcum, în anul 2007. Piesa cu care am debutat ca autoare dramatică, Sado-Maso Blues Bar, în regia Gianinei Cărbunariu, a fost scrisă în această rezidență, finanțată de AFCN - cred că era prima sesiune de finanțare a acestui organism, de care e azi dependent întregul sector independent. Fiecare dramaturg dintre cei cinci - selectați dintre cei care trimiseseră texte la concurs - și-a dezvoltat textul în dialog cu unul dintre regizorii dramAcum. Am apreciat extraordinar de mult faptul că Gianina s-a raportat la această colaborare cu mine exclusiv din ipostaza de regizoare, ferindu-se să-mi ofere soluții dramaturgice sau să-mi influențeze stilul.

Am folosit, în răspunsul meu la ancheta din acest volum, în mod intenționat, englezismul insight, și vreau să fac o mică paranteză. Ca fostă lucrătoare în publicitate, am descoperit acest instrument extrem de util, despre care am învățat în workshop-uri ținute pe mulți bani de mari corporații "creative". Insight-ul este un adevăr uman care nu ține de zona clișeului. Este o observație care surprinde și "agață" publicul prin adevărul său surprinzător. E un concept pe care l-am folosit în scriitura mea și pe care l-am împărtășit în toate atelierele de scriere dramatică și creativă pe care le-am ținut. A fost mereu primit cu entuziasm, deși niciodată nu am știut cum să traduc acest termen mai clar, în limba română. Anul acesta însă, ca doctorandă în teatru la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș (sub îndrumarea Alinei Nelega, și mă bucur că recuperez astfel un alt foarte important pol și extraordinar motor de dezvoltare a dramaturgiei românești), am avut șansa să colaborez la proiectul coordonat de Cristina Modreanu, Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc. Am cercetat și scris despre domnul profesor Valeriu Moisescu - biografia artistică^[3] și articolul despre Bertoldo la curte^[4] -, recuperând ceea ce, pe vremea când îi eram studentă la master, nu am avut înțelepciunea și curiozitatea să caut. În scrierile sale extrem de actuale și de vii, am descoperit conceptul de regie activă. Un concept elaborat, practicat și teoretizat pe larg de către regizorul Valeriu Moisescu, unul dintre cei mai importanți regizori români din perioada comunistă, un spirit contestatar, poate mai puțin vizibil azi și din cauza faptului că a ales, atunci, să rămână în țară. Dați-mi, vă rog, voie să citez cele cinci puncte pe care se sprijină conceptul său de regie activă: "1. pregnanța dinamismului ideii prin vizualizare; 2. maximă expresivitate a imaginii (sic!) teatrale-șoc (singura formă de urât, în artă, este inexpresivitatea); 3. redescoperirea mijloacelor specifice artei teatrale, bazându-se, în primul rând, pe desăvârșirea artei teatrale a actorului (de la spiritul lăutăresc la actorul total); 4. crearea senzației de adevăr, prin descoperirea amănuntului inedit; 5. descoperirea unui sistem de semne propriu fiecărui spectacol - ș.a.m.d."[5]. Ei bine, punctul 4. este definiția perfectă a insight-ului, un instrument foarte rafinat pentru un autor. Și toate celelalte puncte erau principiile pe care le recunosc acum în toate întâlnirile de la masterul de dramaturgie ținut de Valeriu Moisescu. Dintre regizorii dramAcum, doar Gianina a fost studenta domnului Moisescu, dar știu că domnia sa a fost mereu în contact cu toți, un sfătuitor de preț al întregului grup, și recunosc acum aceste principii în feedback-urile primite de-a lungul timpului, în diverse etape ale dezvoltării textului, de la toți regizorii dramAcum. Dinamismul ideii prin vizualizare, expresivitatea imaginii, teatralitatea rolurilor și a soluțiilor, adevărul inedit și descoperirea sistemului de semne propriu fiecărei teme / piese / fiecărui spectacol sunt primele lecții de dramaturgie pe care le-am învățat alături de regizori.

În 2007, am avut șansa extraordinară de a participa la rezidența internațională de dramaturgie de la Royal Court Theatre (unde au mai fost, înainte sau după mine, Gianina, Andreea, Peca, Vera Ion, Mihaela Michailov și mulți alții). Colegii mei de rezidență din alte țări unde domnea același patriarhat regizoral ca la noi erau nemulțumiți că nu găseau regizori cu care să lucreze, sau că nu reușeau să colaboreze bine cu ei. M-am simțit o privilegiată: eu mă dezvoltam ca dramaturg în colaborare cu tinerii regizori, eu debutasem ca dramaturg datorită eforturilor unor tineri regizori de a descoperi voci proaspete, de a sprijini o dramaturgie a prezentului, a lui aici și acum. Tot la Royal Court, sau prin influența lor asupra celor ce fuseseră deja, am cunoscut dramaturgia contemporană britanică, precum și dramaturgi din toate colțurile lumii. N-o să uit niciodată cum îmi tremurau genunchii în living-ul regizorului Max Stafford-Clark, când mi-a zis că m-am așezat pe fotoliul preferat al lui Mark Ravenhill, și apoi l-a sunat să vorbească cu mine. Radu Apostol mă molipsise de pasiunea lui pentru Mark Ravenhill, și rămân și azi o mare admiratoare a acestui scriitor, care știe să îmbine atât de firesc construcția impecabilă cu pasiunea. Totul arde la Ravenhill, totul e pasiune și revoluție. Inclusiv, sau mai ales, în idei.

A fost și o perioadă romantică și naivă, și plină de lipsuri (deși asta, din păcate, s-a păstrat). Când Radu Apostol a montat With a Little Help from My Friends, la Sala de Pictură a Teatrului Național din Iași, am fost foarte fericiți că a fost acceptată distribuția formată majoritar din studenți, și am hotărât cu Radu să suplinim neajunsurile legate de onorariile celor foarte tineri. Așa că am împărțit cu tinerii actori onorariul meu (pe care l-am semnat în alb, pe principiul "dați-mi cât i-ați dat și lui Dumitru Crudu înainte"). Radu i-a ajutat și el. Eu aveam un job full-time, și nici nu-mi trecea prin cap că aș putea trăi din teatru - o mentalitate păguboasă, pe care am acceptat-o prea ușor, și din cauza căreia mi-am risipit 10 ani din viață, poate cei mai energici. Când am lucrat, tot cu Radu Apostol, spectacolul Ca pe tine însuți, n-am mai reușit să convingem direcțiunea de atunci a Teatrului Foarte Mic să-i includă în distribuție pe cei doi oameni fără adăpost cu care ne-am împrietenit, documentând acest spectacol. În schimb, am încercat să-i ajutăm personal. Iubitul meu de atunci, actualul meu soț, a avut curajul și generozitatea de a-i găzdui câteva luni grele de iarnă în apartamentul de bloc al mamei sale, care fusese pensionată anticipat și plecase la muncă în Germania, și care nici azi nu știe exact pe cine a găzduit. Povestesc aceste lucruri pentru că țin de o zonă naivă și romantică, cum spuneam, a unei arderi totale în care trăiam și făceam teatru atunci. Încă nu existau proiectele de azi, nici limbajul de azi, nici instituțiile de finanțare de azi, AFCN-ul abia începuse, socialul ținea mai puțin de pârghii, de alfabetizare, de proiecte, puncte, bareme, focusuri și obiective, și mai mult de un fel de ardere personală, totală, destul de riscantă și categoric lipsită de eficiență. Poate că așa erau vremurile, sau poate că doar atâta am reușit eu să văd și să înțeleg atunci.

Când eram mică, ai mei vorbeau cu respect despre un membru legendar al familiei: vărul străbunicului meu, actorul Ion Manolescu, făcut, în 1953 "Artist al Poporului". Incitată de fascinantul studiu de caz realizat de Miruna Runcan, Marele mecanism de producție a "tovarășilor de drum": Sică Alexandrescu, publicat în volumul amintit la începutul acestui articol, am decis să fac, păstrând cu umilință proporțiile, un demers similar legat de strămoșul meu actor. Am rămas fascinată de puterea extraordinară a sintagmei "Artist al Poporului", o metaforă ontologică, cum aș identifica-o eu, aplicând cercetările lui George Lakoff și Mark Johnson în domeniul științelor cognitive. Mă refer, mai ales, la Metaphors We Live By, carte apărută în 1980, care m-a luminat în privința puterii extraordinare, atât politice, manipulatoare, cât și creatoare a metaforei. Metafora s-a deghizat, cu concursul programelor școlare, într-o zorzoană prăfuită, dar forța ei de a ne conduce mintea și viața e infinit mai puternică decât ne-am lăsat învățați. Strămoșul meu actor, în vremuri foarte grele și la o vârstă delicată, la care puterile îl părăsiseră, a căzut în capcana acestei metafore - Artistul Poporului -, și a ajuns ca dintr-un romantic, emoționant și revoluționar Oswald Alving să întruchipeze un prăfuit și fals Gloucester, crezând că însuși poporul vorbește prin el. De aceea, e foarte important, pentru mine, să găsesc metaforele potrivite, iar, în cazul de față, o metaforă potrivită pentru ce-a însemnat dramAcum în viața teatrului românesc, și în destinul meu artistic. Și m-aș întoarce la metafora graniței, pe care ei înșiși au ales-o pentru apelul unuia dintre concursurile lor.

Percepția mea e că, în anii dictaturii comuniste din România, regizorii au dus stindardul libertății, al subversiunii, al teatralității și reteatralizării teatrului, au fost autorii marilor spectacole ale vremii și partenerii deplini ai extraordinarilor actori pe care i-am avut, în timp ce dramaturgii au fost cei ușor de controlat și cumpărat, scribii realismului socialist. dramAcum, pentru mine, este mișcarea prin care noii regizori au întins o mână prietenească, au deschis granițele și i-au ajutat pe oamenii interesați de scris să facă pasul spre temele, limbajul, actorii și scena vremii. Pentru mine, dramAcum e mișcarea prin care regizorii au reprimit dramaturgii în teatrul viu. Prin dramAcum, regizorii au deschis granițele prezentului pentru potențialii dramaturgi. Acum se vorbește mult despre devised theatre, despre creație colectivă, structuri pe orizontală și alte lucruri extraordinare, pe care le-a adus deschiderea vremurilor, și e minunat că se întâmplă asta. Însă eu cred că e nevoie în continuare și de piese de teatru - sau îmi place să cred, pentru că asta știu și pot eu să fac, și cred că există loc pe lume pentru foarte multe feluri de artiști, tocmai în spiritul acceptării diversității. Cred că e bine să nu vrem să citim mereu aceeași carte, să nu vrem să vedem mereu același spectacol, să nu vrem să auzim mereu aceleași texte - și nu vorbesc aici de valorile esențiale, ci de forme diverse, nuanțe valoroase și voci autentice. Cred că, fie că lucrează într-o cameră doar a ei, într-o cameră în care copilul ei face ore online, sau, dimpotrivă, într-o cameră de tip laborator plină de artiste și artiști, o autoare dramatică își poate păstra în mână instrumentele de expresie și de muncă. Eu mi-am descoperit aceste instrumente grație unei chemări la trecerea graniței pe care a lansat-o dramAcum și vreau să depun mărturie că am descoperit încă de atunci egalitatea cu regizorii și regizoarele, cu excelenții actori și minunatele actrițe cu care am avut norocul să colaborez, și cu toți ceilalți colaboratori și toate celelalte colaboratoare. Un tip de egalitate responsabilă, în care cred că fiecare trebuie să-și facă treaba încercând să rămână cât mai disponibil și onest față de ceilalți și față de tema discutată artistic, circulând liber și cu respect peste granița mereu deschisă dintre sinele său artistic și al celorlalți. Caut în continuare această vibrație și o regăsesc cu bucurie și în locurile unde trăiește, transformat, spiritul dramAcum - în direcția Gianinei de la Piatra Neamț, în parteneriatul lui Radu Apostol cu Mihaela Michailov și cu actorii de la Replika, în întâlnirile Andreei Vălean cu studenții de la UNATC, în proiectele lui Alex Berceanu, sau ale Anei Mărgineanu și ale lui Peca, după mine, unul dintre cei mai autentici și eroici, prin consecvență, dramaturgi contemporani ai României.

Cât despre mine, am ales să rămân, mai degrabă, la marginea drumului, apropo de titlul volumului Iuliei Popovici, și, atât atunci când am bătut pasul pe loc, cât și atunci când mai fac câte un pas înainte sau înapoi, mă gândesc adesea la dramAcum. Și atunci îmi verific ranița, să văd că granița din ea[6] e încă acolo, și că e încă deschisă.


Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, coordonat și prezentat de Liviu Malița, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.