Ce urmează să spun este doar povestea mea ca parte a ceea ce a fost grupul dramAcum. Folosesc termenul de "grup dramAcum" și nu de proiect, pentru că noi am fost, în primul rînd, un grup și abia în al doilea rînd se poate vorbi despre un proiect. În același timp, proiectul dramAcum nu e totuna cu Asociația dramAcum, apărută mai tîrziu și care a derulat diverse activități pînă de curînd.
În ceea ce mă privește, știu foarte clar perioada apartenenței mele la acest grup: între toamna lui 2001 și toamna lui 2014.
Începuturile
Uitîndu-mă pe diverse materiale, pentru a-mi aminti o cronologie a acestei povești, mi-am dat seama că aș avea cîteva observații asupra datei de naștere a grupului, ce apare în multe materiale publicate ca fiind ianuarie 2002. În realitate, bazele grupului și ale proiectului dramAcum s-au pus în toamna anului 2001, în UNATC "I.L Caragiale", la momentul întîlnirii dintre Andreea Vălean și mine, întîlnire mediată de profesorul Nicolae Mandea. Amîndouă scriam teatru și făceam studii de regie: eu eram studentă în anul al III-lea, iar Andreea în anul al V-lea. În urma întîlnirilor cu alți dramaturgi din spațiul european, Andreea a avut inițiativa de a construi un proiect, o platformă, un "ceva" care să ofere un statut clar autorilor de texte dramatice, considerați, la acel moment, ca fiind oameni care scriu literatură, în nici un caz oameni de teatru, și care, mai ales dacă erau tineri, nici măcar nu erau plătiți de teatre pentru munca lor. Pe amîndouă ne preocupa legătura teatrului cu realitatea în care trăiam, un lucru absent în dramaturgia acelor ani, în care se întîmplau, totuși, foarte multe în jurul nostru. Limbajul teatral aluziv de dinainte de 1989 nu mai funcționa într-o realitate în care lucrurile se puteau spune direct, iar spectacolul străzii din anii '90 și violența tranziției îndepărtaseră spectatorii de sălile de teatru. Programa UNATC mi se părea că nu are nici o legătură cu ceea ce credeam eu că ar fi trebuit să fie un cadru în care să experimentezi noi direcții, nici o legătură cu teatrul ca organism viu, așa încît, profitînd de deschiderea profesorilor de clasă (prof. univ. Valeriu Moisescu, lector Nicolae Mandea), încercam să propun, pentru examenele de regie, texte contemporane din dramaturgia germană și britanică a acelor ani.
Împreună cu Andreea, am decis să îi invităm, în acest grup, și pe colegii și prietenii noștri din anul IV, Radu Apostol și Alexandru Berceanu, care ni s-au părut mai interesați de dramaturgia contemporană decît alți colegi. Grupul s-a format pe prietenie și pe afinități. Numele a fost "ales" tot în toamna lui 2001: un joc de cuvinte inventat împreună cu Alex, pornind de la ceea ce ne-am fi dorit atunci să fie acel program - o inițiativă de susținere a dramaturgiei contemporane inspirate din realitatea pe care o trăiam. Ne doream ca textul pentru scenă să fie scris pentru spectatorul de "acum", despre lumea de "acum", într-un limbaj de "acum", însă nu știam nici noi exact "cum" și nici nu doream să impunem rețete. DramAcum însemna "drama acum, dar cum?". Grupul a fost format, la început, din patru studenți și studente la Regie, dintre care eu și Andreea Vălean eram și scriitoare de text pentru scenă. Cel care a facilitat întîlnirile noastre, ne-a oferit spațiu la UNATC și, mai ales, a dedicat foarte mult din timpul și experiența sa, a fost domnul Nicolae Mandea. Totuși, această "găzduire" în interiorul UNATC, deși benefică pe termen scurt, cred că, pe termen lung, a fost o greșeală, lăsînd loc unor confuzii și interpretări eronate, inclusiv în ceea ce privește unele dintre etapele din evoluția direcțiilor dramAcum.
În ianuarie 2002, am lansat concursul dramAcum, în Sala "Ion Sava" de la UNATC, în cadrul unei întîlniri la care am invitat critici și oameni de teatru, dar mai ales pe toți studenții de la Regie, Actorie, Scenografie, din Universitate. Am continuat cu întîlniri în care am organizat lecturi din textele primite la concursul adresat autorilor sub 26 de ani, urmate de discuții cu artiștii, cu invitații dramAcum. Aceste întîlniri au fost, probabil, unele dintre cele mai importante lecții practice de regie și dramaturgie la care am participat în școală. La început, timp de 6 luni, dat fiind că se adresau studenților, au avut loc lunar. Întîlnirile de la "platoul de regie" (Sala "Ion Sava") aveau o efervescență incredibilă și nu aveau nimic de a face cu programa rigidă și clasică a UNATC. Evenimentele au împărțit lumea în două: fie i-au atras pe studenți și pe unii dintre profesorii curioși, fie au stîrnit reacții ridicole, cum a fost cea a unor profesori, care au cerut să se scoată din bibilioteca UNATC textele cîștigătoare la concursul dramAcum, pe motiv că titlurile și chiar scenariile în sine conțineau un limbaj neacademic. Peca Ștefan, primul cîștigător al concursului dramAcum, la cei 18 ani cîți avea în 2002, era deja celebru în UNATC. Îmi amintesc că rîdeam foarte mult, în acea perioadă, de reacțiile pe care le stîrnea proiectul; mi se părea incredibil că asta se întîmplă în anii 2000, într-o universitate de artă. La fel ca ceilalți trei colegi dramAcum, voiam să schimb o grămadă de lucruri, munceam din greu pentru asta, cu sentimentul că e deja tîrziu și că ar trebui ca totul să se întîmple mult mai repede. Unul dintre solganurile dramAcum a fost acesta: "teatru de urgență".
Context
E destul de bizar, totuși, că un proiect independent, care viza spargerea canoanelor artistice și academice, s-a desfășurat o bună bucată de timp chiar într-o instituție, în Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică. După care, momentele cele mai bune ale mișcării nu au fost în spațiile independente de la Green și de la Act, cu care am colaborat pentru cîteva evenimente, ci la Teatrul Foarte Mic, tot o instituție de stat. E greu de înțeles și acum, cred, de aceea ar fi, poate, utile niște explicații. În 2000 sau 2001, termeni precum "proiect", "program", "platformă", "teatru independent", "artist independent", "finanțare pe proiect", nu aveau referință în realitate. Nu se putea vorbi de un proiect, atîta timp cît finanțarea era zero, cînd toate resursele noastre erau inexistente. Nu se putea vorbi de independență, atîta timp cît nu existau spații independente și resurse minime, ci cîteva inițiative private.
Astfel, proiectul nostru "independent" s-a desfășurat, timp de 2 ani, în spațiile UNATC, pentru că noi eram studenți ai instituției și am solicitat să ne desfășurăm întîlnirile acolo. Am obținut accesul prin amabilitatea și insistențele domnului Mandea, care ne-a pus la dispoziție inclusiv spațiul său de lucru de la etajul patru.
Totuși, experiența din UNATC ne-a făcut să ne dăm seama destul de rapid că avem nevoie de un spațiu al nostru, așa că, timp de 10-12 ani, l-am tot căutat. Am cercetat la pas străzile Bucureștiului, ne-am întîlnit cu tot felul de oficiali, cărora am încercat să le explicăm necesitatea existenței unui teatru dedicat dramaturgiei contemporane, a unor teatre comunitare în afara centrului orașului, am încercat tot felul de parteneriate, însă fără vreun succes. Fără bani aduși de acasă sau o relație specială cu primăria București, cred că a fost și încă este imposibil să construiești un spațiu de artă în București. Cum nu aveam nici una, nici alta, proiectul independent dramAcum a rămas curajos în gîndire, însă nu a putut fi niciodată pe de-a-ntregul independent. În primii ani de existență, cei mai efervescenți de fapt (2002 - 2006), proiectul nu și-a putut dezvolta toate ideile și acțiunile din lipsă de fonduri: pînă în 2006, nu existau granturile AFCN.
În 2001, a existat, totuși, un concurs la Ministerul Culturii, la care am aplicat cu acest proiect. Nu am cîștigat finanțarea. Acelui concurs necîștigat îi datorăm existența proiectului dramAcum. Am zis că îl facem oricum. De fapt, acest "facem oricum, cu sau fără finanțare" / "fără sprijin" ajunsese un motto pentru multe dintre proiectele dramAcum sau, ulterior, tangaproject (proiect al unor artiști mai tineri ca noi, al cărui debut dramAcum l-a sprijinit și co-finanțat).
Practic, dramAcum s-a născut și a funcționat cam o treime din timp într-o țară în care nu exista nici un mecanism de finanțare pentru proiecte independente. DramAcum a apărut ca un proiect de dramaturgie într-o Universitate în care dramaturgia contemporană se oprea la dramaturgia anilor '50 - '60. DramAcum a produs și a co-produs, încă din primul an de existență, spectacole profesioniste pe texte scrise de tineri dramaturgi, fără să fi avut vreodată un spațiu.
Direcțiile dramAcum
Toate direcțiile au existat încă de la înființare și au fost exprimate foarte clar în materialele publicate, în interviuri și în discuții publice. Ele au fost nu doar afirmate, ci și puse în practică în același timp. Teoria s-a cristalizat în urma experienței, iar ideile au fost, în cea mai mare parte, testate în spectacole, ateliere, întîlniri. Ulterior, fiecare dintre regizorii și dramaturgii implicați în proiect a insistat în anumite direcții mai mult decît în altele și le-a adaptat propriilor convingeri, aspirații sau explorări estetice. Mai mult decît atît, toate direcțiile inventate, explorate și afirmate de dramAcum au hrănit și hrănesc în continuare generații de regizori și dramaturgi, grupuri și diverse inițiative independente.
Cea mai importantă direcție dramAcum este aceea a conștientizării faptului că dramaturgul este un membru activ al echipei artistice. Dramaturgul este om de teatru, nu scriitor de literatură. Caragiale a spus-o cu un secol înainte: "Teatrul nu este literatură". Din păcate, nici în acest moment nu îl crede toată lumea, așa că ceea ce a făcut dramAcum a fost să aducă dramaturgul în sala de repetiții, să îi ofere spațiu pentru improvizații cu actorii, pentru lecturi, discuții, pentru cercetare și documentare a unei teme. Sloganul primei ediții a concursului de scenarii era: "Ai o idee? Ți-o facem!". Nu ne interesau "capodoperele", ne doream să primim idei, schițe de scenarii ce urmau a fi dezvoltate ulterior de către dramaturg, în repetiții, în urma interacțiunii cu regizorul, cu actorii, scenografii ș.a.
Așa cum experiența de lucru în grupul dramAcum m-a influențat ca artist, cred că și felul meu de lucru a influențat anumite direcții dramAcum. Faptul că eu îmi scriam scenariile în timpul repetițiilor a fost perceput ca fiind tot un tip de proces dramAcum și preluat, ulterior, și de către alți artiști. Faptul că Radu Apostol a lucrat cu non-actori a influențat, de asemenea, alți tineri artiști. Deși, inițial, am încercat să separăm spectacolele noastre (pe texte proprii sau alte texte) de spectacolele dramAcum (cele realizate pe texte cîștigătoare la concursul dedicat tinerilor autori), lucrul acesta a fost aproape imposibil. A trebuit să acceptăm pînă la urmă că fiecare investește idei, descoperiri, preocupări, reușite personale în acest grup, după care fiecare "exploatează" în felul său capitalul simbolic obținut de grup, precum și descoperirile făcute împreună.
Tot în zona "contaminărilor", aș sesiza că, de la început, prin legătura vizată cu realitatea, scenariile și spectacolele dramAcum aveau o componentă socială clară și una politică implicită. Preocupările anterioare ale Andreei Vălean (de exemplu, textul Eu cînd vreau să fluier, fluier) sau ale lui Radu Apostol (spectacolul Acasă) erau clar într-o direcție de conectare la realitate, de analiză a unor probleme sociale grave, prin intermediul mijloacelor teatrale. A devenit clar destul de curînd, pentru cei care trimiteau texte la concurs, ce fel de texte ne interesau. Noi nu ne-am asumat nici un fel de obiectivitate în selecție, pentru că noi nu eram nici UNITER, nici Ministerul Culturii și nici UNATC. Eram cei patru regizori care, în urma selecției făcute chiar de către ei, alegeau să monteze un text sau altul. Astfel, textele premiate la concurs au fost cele care abordau teme precum conflictul între generații, consumerismul anilor 2000, deruta tinerelor generații în perioada de tranziție, experiența migrației. Totuși, o asumare explicită a etichetei de "teatru politic", în sensul chestionării directe a unui status quo, apare odată cu Stop the Tempo (2003) - care nu era un spectacol dramAcum, ci un proiect individual. Stop the Tempo a fost "recunoscut" drept spectacol de teatru politic în primul rînd de către mine, apoi definit astfel și de critica de specialitate, care a salutat demersul, și de către cei care au fost ultragiați de "mesaj" sau de limbaj. Îmi amintesc că "teatru politic" suna foarte nasol în 2003 - 2004. Ulterior, componenta politică devine tot mai pregnantă, în spectacolele și proiectele realizate de membrii dramAcum separat, dar și împreună. Nu întîmplător, primul și ultimul spectacol făcut ca grup (la care am participat și eu, în orice caz) poartă acest titlu: Roșia Montană - pe linie fizică și pe linie politică. Este un proiect pe care l-am inițiat și coordonat, pentru care am obținut finanțare AFCN pentru a realiza cercetarea și în care i-am invitat pe colegii mei dramAcum, dintre care, la acel moment, au putut participa: Andreea Vălean, Radu Apostol și Ștefan Peca. Spectacolul a avut premiera la Cluj, în 2011, a fost jucat de 7 ori, premiat la FEST-FDR Timișoara de un juriu internațional și a făcut obiectul unei dispute publice, în care dramAcum a acuzat Teatrul Maghiar de Stat de diferite forme de cenzură. Teatrul Maghiar de Stat a negat acuzațiile, însă spectacolul nu s-a mai jucat niciodată, fără să ni se comunice un motiv pentru care a dispărut din repertoriu. Evident, a face teatru politic nu presupune să fii în conflict cu directori de teatre sau cu diverse instituții publice, ci să propui proiecte care să chestioneze starea de lucruri, să deschidă un dialog. Unele întrebări pot duce, însă, la astfel de confruntări și dramAcum a trebuit să le facă față, în anumite momente.
O direcție iarăși foarte importantă a fost dată de procesul de documentare a realității, a temelor, personajelor, subiectelor, fie prin interviuri, fie prin relocare sau prin cercetare a unor materiale din arhive. Nu doar că am făcut spectacole utilizând acest tip de proces, însă am organizat chiar ateliere și demonstrații de "cum se face". Aș menționa, printre primele astfel de demersuri, întîlnirile de la Teatrul Act din 2004 - 2005: De pe stradă - spectacol de teatru documentar pe tema dreptului de reprezentare a marginalilor, pentru care s-a făcut o cercetare teatrală în comunitățile de jucători de noroc, de oameni fără adăpost sau a celor care trăiesc în jurul Gropii Glina, precum și Comunismul pe înțelesul copiilor - spectacol documentar pe tema "memoria comunismului". Aceste "întîlniri" erau, de fapt, spectacole de verbatim, de teatru documentar, de teatru social și politic, în care se făcea dezvoltare de public nou, un public care să vină la teatru și din alte motive decît inerția, distracția sau snobismul.
Crearea unui context pentru dezvoltarea de text dramatic a fost o altă coordonată vitală a acestui proiect, realizată prin atelierele ținute de regizorii dramAcum, bursele de scris pentru autori, atelierele și rezidențele coordonate de invitați români și străini. Acest tip de practică ține, evident, tot de ideea unui proces viu al dezvoltării textului pentru scenă. În ceea ce mă privește, a face "exerciții de scris" în general mi se pare inutil. M-am implicat și am susținut întotdeauna ideea dezvoltării unor texte, proces în care dramaturgul și regizorul se întîlnesc la lucru. Așa s-a lucrat la realizarea spectacolului Sado-Maso Blues Bar de Maria Manolescu, text realizat în cadrul Bursei de dezvoltare a textului dramatic (regia îmi aparține), la Vitamine de Vera Ion (regia Ana Mărgineanu), With a Little Help from My Friends de Maria Manolescu (regia Radu Apostol). La finalul acestor ateliere, a existat întotdeauna o realizare concretă: o lectură publică urmată de discuții cu spectatorii sau un spectacol într-un teatru de stat sau independent.
Un alt membru important al echipei a devenit traducătorul. Am avut multe texte traduse din dramaturgii total necunoscute în România, în acea perioadă în care abia ajungeau la noi texte din spațiul german, britanic și american. S-au tradus și distribuit texte din maghiară, rusă, cehă, spaniolă, suedeză etc. Aceste texte au ajuns în biblioteca UNATC și în repertoriile teatrelor de stat, în montarea unor regizori precum Radu Afrim sau Radu Apostol. Stagiunea 2002 - 2003 de la Studioul Casandra, în anul în care eu și colegii mei studenți la Regie ne-am dat licența, a fost dominată, în proporție covîrșitoare, de montări ale unor piese contemporane, o bună parte dintre acestea fiind traduse prin proiectul dramAcum.
Ce s-a făcut
Privind în urmă, am reușit să ne ținem de promisiune și să montăm texte scrise de tineri dramaturgi, de autori de vîrsta noastră, aflați la primul text, ceea ce nici un alt concurs de dramaturgie organizat de o structură subvenționată sau independentă nu a reușit să facă, în condițiile în care am funcționat noi: fără spațiu și fără finanțare timp de ani de zile sau cu o finanțare ridicolă. Dintre dramaturgii montați de regizori dramAcum sau de regizori invitați de dramAcum în proiecte, aș vrea să amintesc cîteva nume promovate în mai puțin de 5 ani, pe care am reușit să le impunem prin spectacole, încă de la debut: Ștefan Peca (cu care Ana Mărgineanu a făcut, probabil, cea mai longevivă echipă artistică), Maria Manolescu (cu care am lucrat și eu la Foarte Mic, și Radu la Teatrul Național din Iași și la Teatrul Foarte Mic), Nicoleta Esinencu (care a lucrat cu Alex Berceanu), Gabriel Pintilei (Elevator, în regia Adrianei Zaharia, la Teatrul Foarte Mic). Cristi Juncu a fost, probabil, singurul dramaturg tînăr deja cunoscut, al cărui text cîștigător, Ostinato, l-am montat chiar la examenul de regie în anul III, fiind primul text montat în urma concursului dramAcum (E adevărat că, la acel moment, Juncu avea peste 26 de ani, însă regulamentul îngăduia și excepții, dacă textul era considerat interesant pentru regizori).
De asemenea, au fost foarte mulți dramaturgi care au fost prezentați publicului și oamenilor de teatru în spectacole-lectură, la Sala "Ion Sava" a UNATC, la Green Hours și, mai ales, la Teatrul Foarte Mic, unde, la discuții, au participat sute de spectatori, critici și oameni de teatru. Voi aminti doar cîteva nume: Laurențiu Bănescu, Bogdan Georgescu, Mimi Brănescu, Ioana Blănaru, Jean Lorin Sterian, Elise Wilk, Carmen Vioreanu, Mihaela Michailov, Vlad Tăușance ș.a.
Momentul de maximă vizibilitate, pentru grup și pentru proiectul dramAcum, a coincis, cel puțin așa cred eu, cu momentul parteneriatului dramAcum - Teatrul Foarte Mic. În mod interesant, colaborările cu Act și Green (spații independente) nu au fost dintre cele mai prolifice, în ceea privește proiectul dramAcum, chiar dacă proiectele personale ale unor membri și-au găsit locul ani de zile în repertoriul de la Green. În ceea ce mă privește, în spațiul de la Foarte Mic, am putut crea fără nici un fel de presiune și discuție despre ce ar trebui să fie arta și ce nu, într-un moment în care Mihai Dinvale și-a asumat direcția acestui spațiu. Acolo am reușit, în 4 - 5 ani, să aducem un public nou, un public "al nostru", și să umplem, seară de seară, sălile cu spectatori care ne știau deja de la Casandra, Green și Act, demonstrînd astfel că interesul pentru dramaturgia contemporană era cît se poate de real. Am jucat cu săli arhipline, am reușit să lucrăm cu actori colegi de generație (tineri absolvenți plătiți decent pentru spectacole și, da, chiar și pentru repetiții!), am primit feed-back și nu ni s-au anulat sau scos spectacole din repertoriu după cîteva reprezentații. Teatrul Foarte Mic a fost numit, pe bună dreptate, în presa culturală a vremii, drept "un laborator de creație".
Pe termen lung, diferite metode, procese de creație, estetici au influențat generații de artiști independenți, dar și teatre de stat, care au preluat chiar tipuri de activități: ateliere de dezvoltare de text dramatic în echipe regizor - dramaturg - actori, burse pentru autori dramatici, ateliere educaționale, stagii de cercetare teatrală, documentare, concursuri de dramaturgie, în urma cărora textul se montează etc. Cred că faptul că dramAcum a fost și este o sursă de inspirație pentru alți curatori nu poate fi decît un semn că direcțiile alese au fost unele provocatoare, solide, din punct de vedere conceptual și fertile pentru întregul mediu teatral. Departe de a fi ideală, la 20 de ani după prima întîlnire dramAcum de la UNATC, situația din teatrele de stat, în ceea ce privește includerea textului dramatic contemporan în repertorii, este cu totul alta. Proiectul dramAcum a avut în mod clar un impact puternic asupra artiștilor și asupra structurilor de stat sau independente și, poate, cele mai vizibile consecințe asupra felului în care este receptată și produsă dramaturgia contemporană românească, după 1989.
Ce s-a visat
Deși nucleul a rămas același, grupul s-a lărgit în timp, s-a transformat, unii au lipsit o perioadă pentru a se dedica unor proiecte personale, după care s-au întors și tot așa. La nucleul format din cei patru, s-au adăugat și alți artiști și artiste: Ana Mărgineanu, Adriana Zaharia, Maria Manolescu și Peca Ștefan. Am fost însoțiți, în acest parcurs, de domnul Nicolae Mandea, care ne-a ajutat de cîte ori i-am solicitat acest lucru și cu care am avut discuții legate de conceptele dramAcum și reinventarea lor, desfășurate pe parcursul a ani de zile.
Pe lîngă proiectele / evenimentele realizate împreună, au fost foarte multe proiecte / spectacole pe care le-am inventat, le-am visat, le-am pregătit și pus pe hîrtie, dar care nu s-au întîmplat niciodată. Cred că acestea ar fi putut fi proiecte care ar fi reușit să impună publicului larg un anumit tip de lucru, o estetică singulară, în spațiul românesc, și un tip de spectacol al unei echipe formate din mai mulți regizori și dramaturgi care, după știința mea, nu a existat în România nici înainte, nici după Roșia Montană - pe linie fizică și pe linie politică (2011). În lipsa unui spațiu, a finanțării și, pînă la urmă, a înțelegerii mizelor unor astfel de demersuri artistice, aceste proiecte rămîn doar mărturii a ceea ce ar fi putut fi.
București - orașele mele (2006) ar fi trebui să fie un spectacol cu o cercetare amplă în tot Bucureștiul, în diverse medii, spații, cu o distribuție foarte mare, la care să lucrăm întregul grup de regizori și de dramaturgi. A fost, cred, primul proiect pe care l-am pregătit luni de zile pentru a-l face împreună. Relația de iubire și de ură cu acest oraș fabulos, precum și cu oamenii lui, mai ales în acel moment de dinainte de aderarea la UE, ar fi putut fi un experiment teatral și antropologic foarte interesant, mai ales că intenționam ca spectacolul să se întîmple în cîteva teatre, dar să existe și intervenții în spațiul public.
Teatrul 601 ar fi trebuit să fie un teatru nou, înființat într-un spațiu din Complexul studențesc Regie, Complexul Grozăvești sau chiar într-un spațiu al Politehnicii București. Ar fi trebuit să fie dedicat unei comunități foarte numeroase de studenți români și străini, care trăiau în acel loc în care oferta culturală era inexistentă, în 2009 (cum este și acum). Citez din proiectul redactat de grup, care atrage atenția asupra necesității unui teatru / centru cultural, care să desfășoare activități educaționale și artistice axate pe necesitățile comunității studențești, o comunitate a viitorilor intelectuali români:
"dramAcum își asumă funcția de mediator teatral, restituie funcția artistică a teatrului în societate, insistînd pe indispensabila uitilitate a teatrului ca vector de comunicare în mediul social;
dramAcum își propune să funcționeze ca un teatru multifuncțional și multidisciplinar, independent în raport cu sistemul instituțiilor de spectacol, concentrat pe noile forme de expresie artistică create de către tineri și adresate preponderent acestora, într-o relație firească cu noile tehnologii și rezultate ale științelor sociale;
modalitatea principală de acțiune constă în a crea evenimente artistice și ateliere de lucru stimulative pentru dezvoltarea unei relații între cetățeni, artiști, mediatori culturali."
Pe lîngă spectacolele propuse, majoritatea documentare sau inspirate de lumea campusului sau de teme interesante pentru studenți, ne gîndeam la ateliere de dramaturgie pentru cei pasionați să scrie, ateliere de improvizație, ateliere de comunicare, ateliere de profesionalizare în domeniul personalului de scenă.
Icoane românești (2013) ar fi trebuit să fie un spectacol comun și este, practic, ultima încercare de a construi un proiect cu mai mulți creatori (Andreea, Radu, Alex, Maria, Ștefan și eu). Redau un fragment din proiectul scris pentru concursul AFCN:
"Proiectul Icoane Românești este o intervenție artistică a grupului dramAcum în spațiul urban. [...] Proiectul «Icoane Românești» va explora felul în care diverse icon-uri naționale sunt achiziționate, întreținute și exploatate la nivel personal și la nivel de politică de stat, încercând în același timp să ofere participanților o ocazie de a contextualiza aceste modele arhetipale într-un cadru interactiv [...]. Membrii echipei intervenției culturale vor realiza un proces de documentare în urma căruia se vor identifica o serie de «icoane românești» relevante pentru contextual actual. Vom încerca să identificăm căror nevoi de reprezentare le răspund imagini iconice tradiționale precum Mihai Viteazu sau Ciprian Porumbescu sau imagini extrem de controversate precum Nicolae Ceaușescu, Vlad Țepeș sau Antonescu. De asemenea vom încerca să surprindem mecanismul de respingere al figurilor iconice feminine care face ca în continuare să nu existe nici o imagine emblematică feminină în identitatea României (acest lucru este evident, de exemplu, prin absența de pe bancnote sau prin lipsa unor statui cu relevanță publică). [...] Pornind de la aceste «icoane» se vor realiza cu mijloacele specifice intervenției urbane o serie de produse cu valoare iconică de la obiecte fizice, la momente de teatru invizibil, stradal, până la happening, performance, instalație urbană sau discurs public. Toate aceste produse fizice sau acțiuni vor fi expuse la «Taraba dramAcum» care va fi amplasată în diverse puncte cu valoare iconic-culturală pentru mentalul colectiv bucureștean."
Același proiect, însă în cuvinte mai simple, în mailul de invitație la creație colaborativă al Andreei Vălean, cea care a fost întotdeauna elementul de coagulare al energiilor (mereu creative și surprinzătoare, însă uneori haotice) artiștilor dramAcum:
"dragi dramAcumi,
vreau să vă invit să începem munca la proiectul dramAcum: Icoane românești
să investigăm icon-uri reprezentative ale culturii românești
să recuperăm acele icon-uri pe care propaganda, dogmele, politicul, mass-media,
timpul, alzheimer-ul sau prostia le-au supt de vlagă în așa măsură încât nimeni nu mai crede în ele sau dimpotrivă au ajuns extrem de cosmetizate și foarte departe de un conținut adevărat, real
în ianuarie va fi sesiune AFCN (prima din cele două din 2013) și vreau să aplicăm pentru dezvoltarea textului și eventual realizarea materialelor video
în următoarea sesiune (posibil iulie) să aplicăm pentru producție
ar fi tare bine dacă ne-am putea întâlni toți în acest proiect
cu drag, a voastră președintă,
andreea."
Epilog
În 2004, a fost înființat, la UNATC, primul masterat de scriere dramatică din România, în ciuda argumentelor majorității profesorilor că autorii de text dramatic nu au nevoie de o "educație specială", nu au nevoie de întîlnirea cu colegii de la Regie și Actorie pentru a scrie o piesă. Dramaturgii, opinau acești profesori, pot să scrie fără probleme urmând și alte facultăți: spre exemplu, Litere. Ulterior, au fost înființate astfel de masterate și în alte centre universitare, probabil, în următorii zece ani, se vor fi înființat în toate universitățile de artă teatrală din țară. În cazul UNATC, unul dintre argumentele decisive că este nevoie de aceste studii a fost evoluția proiectului dramAcum în conștiința oamenilor de teatru și a publicului din București și din țară, dar și primirea entuziastă din străinătate. Royal Court aprecia România ca țara care a avut cei mai mulți participanți acceptați la Rezidența Internațională de dramaturgie între 2004 și 2010, toți cei acceptați fiind recomandați de dramAcum. Un alt argument a fost acela că existau deja artiști doritori să urmeze astfel de studii și care intenționau să devină, pe lîngă autori de text original, dramaturgi de spectacole (în sens german). Funcția de dramaturg de spectacol este una esențială în teatru, însă lipsesc cu desăvîrșire oameni care să aibă studii și experiență în această zonă. În 2004, eu am fost una dintre cele trei studente ale primei promoții ale acestui master.
În timpul doctoratului (2007 - 2011), am predat la acest master timp de trei ani, pentru că mi s-a spus că este mare nevoie de experiența mea, iar, în ultimul an, am ținut și un atelier zilnic, timp de trei săptămîni, deschis atît masteranzilor, cît și altor participanți din afara UNATC. Atelierul s-a încheiat cu spectacole-lectură la UNATC, unul dintre texte fiind imediat montat în Green Hours.
În 2011, am prezentat lucrarea de doctorat cu teza Regizorul dramaturg, în care o bună parte este dedicată direcțiilor dramAcum, precum și procesului de lucru al textului în paralel cu conceptul de spectacol.
În toamna lui 2014, am picat concursul pe post de lector, la masterul de dramaturgie de la UNACT.
La 7 ani de la acel moment, nu cunosc un singur nume de dramaturg absolvent al acestui masterat, nu am auzit de vreun examen care să promoveze spectacole, fie și lectură, pe un text scris de studenții de la Scriere dramatică. Nu cunosc, din păcate, nici vreun nume de dramaturg de spectacol absolvent al acestui master.
Dacă masterul nu a pus în centru principiul conform căruia a fost creat și anume lucrul la scenă al dramaturgului cu regizorul și cu actorii, atunci, într-adevăr, sunt de acord că acest masterat trebuie creat la Litere. Fie facem lucrurile cum trebuie și cu oamenii care trebuie, adică cu regizori care știu să dezvolte cu tinerii dramaturgi texte pentru scenă, fie o lăsăm baltă.
În acest sens, retrospectiv, cred că a fost o greșeală faptul că un proiect personal, independent, născut dintr-o dorință de schimbare și de provocare a unor canoane, să se desfășoare chiar în inima sistemului pe care își propunea să îl chestioneze. Cred că am greșit chiar noi, de la început, prin asocierea acestui grup cu o instituție precum UNATC, dincolo de unele bune intenții. DramAcum a schimbat prea puțin și pe termen foarte scurt atmosfera acelui loc. Ce s-a întîmplat, de fapt, a fost că sistemul a folosit un capital simbolic acumulat de către niște artiști pentru a se reproduce în continuare sub aparența unei "deschideri", pentru a mai crea niște posturi care să fie ocupate pe viață și pentru a mai bloca un culoar important, cel al încurajării tinerilor care își doresc să scrie pentru teatru. Principiile dramAcum au fost folosite ca argument, dar nu au fost aplicate și, de aceea, deși acum există resurse instituționale, rezultatele sunt inexistente. Din păcate, din acest punct de vedere, la 20 de ani după, pot să spun fără ezitare că ne-am întors fix de unde am plecat.
Din fericire însă, privind la cîteva inițiative ale unor structuri indepedente și de stat din țară, care încearcă să construiască contexte și programe de sprijinire a tinerilor autori de text pentru scenă, avînd finanțare și un spațiu dedicat producției, există speranță că autorii și autoarele de text dramatic vor continua să facă parte din echipa artistică și că vor avea lucruri interesante de spus. Vremurile nu oferă cele mai bune condiții de lucru pentru un artist, însă, cu siguranță, oferă, în fiecare zi, ceva la care merită să te gîndești.
(volum coordonat de Liviu Malița)