Câte ceva despre regionalism critic și contextualism (3)

Andreea Calma: În ce program de arhitectură vi se pare că se reflectă cel mai bine aspectele caracteristice ale regionalismului critic în general în lume, în Europa și respectiv în România?
Augustin Ioan: Întrebarea e foarte bună, dar cred că atunci când diferența este mare între sursa sau resursa locală, regională, referința din trecut și ce construiești acum, atunci când diferența de scară e prea mare, n-are cum să reușească. Aici a fost, cred, intuiția lui Mincu, care nu s-a îndepărtat foarte tare de scara MUSCELULUI, a nordului Valahiei, când a făcut vilele sale. Nici măcar Bufetul de la Șosea nu e ieșit din scara vilei de boiernaș... și când a avut de făcut de-astea mai mari a lăsat-o mai moale, când a făcut Școala de Fete, s-a îndreptat mai repede spre mănăstire. Adică dacă am nevoie să fac școală de fete, mă adresez unei resurse care e cumva asemănătoare cu ce vreau să obțin, ca scară și ca funcțiune. Nu fac din căsuțe și zic că asta e Școală de Fete.

Deci asta ar fi o primă rezervă și a doua rezervă este în cazul culturilor de tipul ăsteia de la noi, în care urbanul e complet diferit de cultura rurală, din toate punctele de vedere. Pe care o emulăm? Răspuns: de când hăul și bârgăul, cel puțin de o sută și ceva de ani, o emulăm pe cea rurală. Păi... nu mai depășim odată nivelul ăsta? Și dacă îl depășim ce facem? Românii au avut de făcut mari catedrale, n-aveau ce emula, imediat după Unirea din 1918, cel puțin în Transilvania și Banat. Am vorbit chiar de curând despre catedralele Marii Uniri. Turla mare de la Cluj este turla de la Pantheon, din Paris. Ce referință să adopți, dacă nu te ajută identitatea văzută ca atribut etnic, te lasă baltă? Or, asta e problema cu toate teoriile, care te duc până undeva și te lasă baltă. Asta nu e o idee nouă, era de așteptat, în orice caz.

A.C.: Și în ce mod credeți că a influențat perioada socialistă practica de arhitectură de după decembrie '89, mai ales în programele locuințelor individuale?
A.I.: În paranteză fie spus, o parte din discuția identitară s-a petrecut în timpul socialismului. "Arhitectura cu specific național", asta era sintagma, a făcut blocuri din prefabricate cu o țâră de țiglă pe margine.

A.C.: Mi se pare că ne-a pervertit cumva acest înțeles al identității tocmai perioada socialistă.
A.I.: Ne-a pervertit. De ce? Pentru că a ras identitatea regională și locală, și-a propus în locul ei așa-numita identitate națională, ceea ce este o catastrofă. Că nu este un criteriu politic cu discuția despre estetică, cum ar trebui să facem?! și social, nu numai estetic. Nu se poate. Deci nu există nicio posibilitate de a face identitatea asta când nu ai proprietate privată, totul e controlat, nu există creație individuală, există numai creație colectivă. Deci astea erau sortite eșecului, după părerea mea, de la bun început. Aici era greșit total. Au încercat să facă edificiile legate de partea locală - aici campion a fost Nicolae Porumbescu. Să transfere în alt material, la altă scară și în alt loc, adică în case de cultură la început, după aceea la sediile PCR, din județe, dar asociate cu o mega piață care nu exista niciodată în niciun fel cu tradiția locală, regională. Chiar unde erau piețe au fost ignorate la noi. Cel mai rău exemplu pe care îl dau e cel de la Satu Mare. Centrul orașului istoric a fost ignorat și au făcut pe malul râului de acolo, o chestie absolută abracadabrantă. Și emulii săi sunt foarte atașați, în continuare, de Porumbescu, nu par să înțeleagă schimbarea totală de paradigmă care lasă în offside tot. La Iași mai sunt încă profesori, care au fost studenții, emulii lui Gipsy, că și clădirea facultății e făcută de Gipsy. Foarte elegantă, de altminteri.
Și tipul ăsta de identitate fictiv-visătoare, că dacă am fi făcut noi, dacă am fi dres noi, dar nu facem și nu dregem și deci nu suntem. Deci nu are rost să ne complicăm cu prostiile astea, care costă bani să faci tot felul de chertări din beton, cum e casa de cultură de la Satu Mare. Este absolut lugubră clădirea județenei de partid, plus că are o tribună, unde ar fi trebuit să iasă Ceaușescu în mijlocul mulțimilor; dar nu l-ar fi lăsat Securitatea în veci să iasă, nici nu s-a folosit, deși a fost dată în folosință în 1987, nu au fost niciodată. și care pe dedesubt, deci pe unde vezi tu dacă te uiți în sus la Ceaușescu are tot felul de încrustații de lemn, deci intradosul e folcloric, dar tribuna e mussoliniană, există proiectul. Asta pentru mine și de fapt tot programul, după părerea mea, e mussolinian, ce făcuse ăsta în anii '20-'30, să rectifice orașele medievale, în Italia la Brescia este un centru din ăsta mussolinian, nu mai spun la Roma, dar măcar acolo cartierul EUR e făcut în afara orașului. În schimb, emerge acum un mod nou, diferit, de a crea identitate locală: e foarte interesant ce se întâmplă în Secuime, tinerii arhitecți secui care și-au făcut adesea studii la Cluj, poate și la Timișoara, mult mai rar la București, care restaurează mult, adaugă elemente noi, materiale locale, adesea naturale, dar le fac în scara locului respectiv, conversii mai degrabă. Se poate pentru că e scară, pentru că e cultură locală, pentru că e izolată cultural față de cei din jur și-și fac treaba lor și fac foarte bine. Și iau premii la Bienale, multe chiar, după cum observați.

Cam astea ar fi, dacă mă puneți să zic de reușite. Și care ar putea să aibă de-a face, nu neapărat cu regionalismul critic, dar cu ideea asta de identitate. Eu când discut tema identității, explic că nu este suficient să spun Id, dacă spun despre mine, trebuie să spun și alter. Fie că spun alter în sensul că eu sunt mai gras decât el, deci prin diferență, fie pot să spun amândoi suntem bipezi. Atunci zic "și eu sunt" latin și pot să fac arhitectura voastră, dovadă că am și făcut-o în anii '30 - Școala militară de război, Palatul Victoria, Palatul CFR. Da, și eu sunt latin! Avem același bunic și eu pot să zic despre bunicul meu, cum zici tu despre bunicul tău. Și am zis... 10 ani și mai bine după proiectul mussolinian, s-a întâmplat și în România - dar nu numai în România, să nu vă speriați că am fi fost noi singurii, s-a întâmplat și în Spania cu Franco. Și eu sunt latin, s-a trezit Franco. E, asta a fost mai complicat.

A.C.: Există un punct de cotitură în arhitectura din România după '89 și care ar fi acela? Sau sunt mai multe? Cum vedeți? Cum putem vorbi despre niște secvențe în arhitectura din România, după '89?
A.I.: Da, sigur, putem vorbi despre asta. O vreme a continuat, cum și spuneați, a continuat cam tot așa, în orice caz, cât au mai existat institutele de proiectări. După care au început să se privatizeze și s-a dispersat producția de arhitectură. Aș spune că apariția Ordinului a schimbat destul de mult și arhitectura produsă ca urmare a schimbărilor de tipul acesta. A fost o vreme cu arhitectură de bănci, în anii '90. S-au îngropat foarte mulți bani și Bancorex-ul și toate sediile de bănci la partere de bloc, flamboiante, bizare. Locuința individuală, apoi, a fost un program. Dacă vă uitați doar la programul de locuințe, vedeți destul de bine cum s-a schimbat de la un fel de mini-blocuri, căci așa au început. După, au început să descopere arhitecturile de semnătură, forme și culori mai vivace, vin beneficiarii cu poze, că au călătorit. Asta a ieșit din deschiderea către Occident. A fost decisivă, crucială în înțelegerea faptului că se poate face arhitectură și altfel, și pentru public, dar și pentru noi.

A.C.: Vă referiți la libertatea de a călători după ce am intrat în Uniunea Europeană sau și înainte?
A.I.: Înainte, pentru că arhitectura asta, nici nu știu cum să îi spun, să zicem arhitectură rroma, a fost un fenomen de sfârșit de anii 1990-2000. Înainte de intrarea în UE, după intrare a fost măcel. Au plecat foarte mulți, dau exemplu satul Certeze, toată zona aceea. Cerșeau într-o parte, veneau îngropau banii aici și tot așa. Dar arhitectura asta nu-i numai făcută de populația rroma-sinti, ci e făcută și de majoritari. Cei de la Certeze sunt români pur sânge. Bagă brișca în tine dacă zici că nu-s. Și au făcut arhitectură și mai a naibii decât asta, da? Și continuă să o facă în Maramureș, adică ce văd în Italia, roz, piersică. Și-au dărâmat casele tradiționale, câte unul mai deștept care a uitat să o dărâme a făcut-o muzeu. Bisericile, și-au trântit niște măgăoaie lângă, pe cele vechi le-au ignorat, dar nu au voie să le dărâme că sunt monumente, le stau în gât. Asta ne poate pune la încercare, dacă nu cumva motivul este slaba identitate. Deci și asta s-ar putea să fie: o slabă identitate locală, sau slab asumată. Și nu m-aș mira foarte tare, pentru că poate asta cu dărâmatul orașului Tulcea, care era cu coloane, cu prăvălii, cu bazar și construirea în loc a unor blocuri cu coloane, ca să amintească de toate acestea, după ce au fost dărâmate. Și adusul de angajați pentru combinatul de feroaliaje și alumină numai din Moldova, nu cumva să fie localnici... Mișcări de astea de trupe undeva trebuiau să se regăsească - se pierde identitatea locală... Vorba basarabeană: tata rus, mama rus, dar Ivan moldovean. Cam așa și noi, noi suntem români, nu mai suntem ceva mai puțin de atât, am fost amalgamați, strămutați și politic și economic și acum, de când cu diaspora, mulți sunt cu trupul în Italia și cu capul acasă, în țară...

A.C.: În România, din punctul dvs. de vedere, care ar fi principalele diferențe între arhitectura contextualistă și arhitectura critic regională?
A.I.: Arhitectura contextualistă este exact ce spuneam mai devreme, și ea are același bunic, tot Heidegger și ea, tot Norberg-Schulz, e cam din aceeași sevă. Se referă la un context urban, se referă la un tip de context cultural. Adică am de construit într-un context, nu știu, am de călătorit la Sfântu Gheorghe și am Kos Karoly într-o parte și nu știu ce în cealaltă parte. Trebuie să construiesc în funcție de Kos Karoly. Poate că eu nu știu ce etnie oi fi având, dar acolo trebuie să fac așa, deci contextualismul nu se referă la identitatea celor în mijlocul cărora construiesc, ci la identitatea culturală a locului, deci nu e vorba cine face, ce nație are, e mai puțin relevant.

Dorin Ștefan avea un serial în revista Arhitectura: texte bune despre contextualism. De pildă, Dorin nu s-a sfiit să facă la Slatina o casă de cultură în manieră japoneză. Nu că ar fi vreo urmă / formă de contextualism, dar vreau să spun, nu-i păsa de teoriile astea și totuși a simțit că e o problemă și a început să se gândească cum... Nu cred că arhitectura lui Dorin e contextualistă în vreun fel, dar a bântuit așa, a bătut un val în anii '80. Dar ar trebui să-l vedeți în contextul tăvălugului ăsta de demolări și de construcții tâmpite, mai degrabă, deci nu cred că era afirmativ, cât era, mai degrabă, iarăși rezistent în raport cu vremurile.

A.C.: Adresez această întrebare, pentru că studiind, mi se pare că poate nu există aproape nici o arhitectură de tip critic regională, ci mai mult una contextualistă în România.
A.I.: V-aș contrazice. Sunt intervenții la Timișoara, care sunt evident critic-regionaliste. Nu cred că până la un punct pot fi investigate, chestionate și cu armele contextualismului și cu cele ale regionalismului critic. Sunt greu de diferențiat, în locul cu o identitate puternică, cum e Timișoara.

A.C.: Cum ați defini o arhitectură de bună calitate în România?
A.I.: La fel cum se definește o arhitectură de bună calitate oriunde. Nu cred că sunt niște criterii, n-avem nevoie de proteze ca să spunem, da, dar ei sunt săracii mai handicapați, lasă-i că e foarte bine pentru România. Dacă rezistă, rezistă. Deci în momentul de față sunt destul de multe, după părerea mea, unele sunt chiar ale lui Dorin Ștefan, apropo. Așa se face peste tot, nu-s așa - să mă dizolve din picioare când le văd - niciodată, dar sunt de foarte bună calitate după orice definiție a calității. Și el, și Vladimir Arsene, sunt foarte mulți care lucrează în/cu Bigness. Și din arhitecții mai tineri: ADN-ul face clădiri foarte, foarte în regulă, să zicem, la media ridicată occidentală. Poate nu la fel de tehnologizate sau poate că materialele nu sunt cele mai scumpe. Uite, Radu Mihăilescu este un foarte bun exemplu de regionalism critic, căsuțele pe care le-a făcut în Timișoara, Casa Herczeg. Și a ieșit o chestie... de la stradă nu știu, nu se vede nimic. Trebuie să o vezi înăuntru ca să înțelegi de ce. Am fost chiar imediat după ce fusese finalizată și m-am dus cu Radu la ei, cu Ionică și cu Vlad Gaivoronschi, și am auzit acolo cea mai teribilă laudă la adresa unui obiect de arhitectură, la adresa lui Radu. Deci domnul Herczeg, un munte de om, făcuse casa așa pentru că avea handicap locomotor și toată casa e făcută pentru scaun cu rotile. Radu făcuse singur niște detalii de scară și de planșee de tip Gaudi. Dar luminile astea de ce sunt puse așa alandala, am întrebat? Avea niște cuarț-uri puse aparent aleatoriu pe tavan, living-ul pe două nivele. Și Radu de colo: păi nu sunt alandala, e cerul noaptea când s-a născut domnul Herczeg. Am înțeles. Și apoi pe domnul Herczeg, care stătea lângă mine, îl întreb: Dar casa asta nu e făcută pentru persoane cu handicap? Și dânsul zice: Da, eu cu căruciorul. Domnul arhitect, se întoarce la mine, eu făcând casa asta m-am vindecat. Ce laudă poți să primești mai tare decât asta în viața ta de arhitect?!

A.C.: Ce este de apreciat din punct de vedere teoretic, la practica de arhitectură din România? Asta dacă mă considerați că este.
A.I.: Din punct de vedere teoretic?

A.C.: Simțiți că s-ar putea naște o teorie în urma a ceea ce s-a întâmplat după '90?
A.I.: O teorie particulară pentru România nu, dar sunt lucruri care s-au întâmplat în toate țările astea... chiar ieri discutam la o sesiune de comunicări științifice și era cineva din Lituania. Cum să ne desovietivizăm? Să ne nu-știu-ce? Conversii, demolare? Cum să scăpăm de chestia asta?

A.C.: Pentru final, dacă de acum încolo s-ar construi în spiritul ăsta, nu o chestie în masă, ci pur și simplu chestii punctuale, care vi s-ar părea cel mai provocator context?
A.I.: În jurul Casei Poporului. Deci toată pârloaga aia și stânga-dreapta bulevardului a început deja să facă, dar nu-mi pare să fie vreo legătură cu ceva, adică nu, nu văd decât așa. Și asta a fost o propunere, dacă nu cumva chiar a lui Șerban Cantacuzino, să se construiască un rând de clădiri pe mijlocul bulevardului. Au fost 2 sau 3 competiții care își puneau problema ce să facem acolo, inclusiv București 2000. Ideea multora era de a trimite măgăoaia în planul secund. Din punctul ăsta de vedere, când vin din partea asta dinspre Ghencea, catedrala e foarte bună, pentru că nu mai vezi Casa Poporului, dar vezi măgăoaia astalaltă. dinspre bulevard, clădirea trebuia spartă în câteva. Mai multe din proiectele de la concursul internațional București 2000 erau interesante din punctul meu de vedere, pentru că nu propuneau dărâmare. Dar o anihilez dacă o trimit în plan secund. Și proiectul lui Meinhard von Gerkan tot așa gândea, cu densificare. Trebuie făcut ceva acolo, acolo e pârloagă în inima orașului. Asta mi se pare o încercare. Faptul că sunt atâtea discuții pe tema asta, au fost. Și e ca și când nu ar fi fost. A fost inclusiv Roger Waters de la Pink Floyd, a cântat The Wall acolo în față la Casa Poporului. Era unul Zgonea președintele Camerei deputaților. Zic: "Băi, ăștia se apucă să dărâme gardul, ce tare!" Or, asta e o chestie de regionalism necritic. Ceaușescu a vrut o casă mare ca la țară, cu curte, cu curtea din față, cu curtea din spate și cu gard, în cel mai public edificiu al țării și păzit cu arma... și acum e păzit cu arma...

A.C.: Legat de Casa Poporului știu că în cartea care descrie concursul București 2000 se găsește un citat de-al lui Frampton despre proiectul câștigător: "Cred că atitudinea mea este demonstrată de proiectul câștigător(...); ceea ce este remarcabil la proiectul câștigător este modul în care acesta acceptă să se raporteze la existența Casei și a bulevardului Unirii ca fiind deja ceea ce eu aș numi un «sediment» istoric, ceea ce este deja, vrem, nu vrem, o parte, bună sau rea, a istoriei României, a istoriei Bucureștiului; este deja o parte constituentă a morfologiei urbane, a istoriei urbane. Și în acest sens, cred că această intervenție trebuie acceptată, dar în același timp, dezvoltată, pentru că ar fi o nebunie să nu se facă acest lucru." (București 2000 UAUIM 7 sept 2023). Știu că la un moment dat aveați o poziție critică față de Frampton, legat de concurs.
A.I.: Năstase a spus, da, ok, puteți organiza concursul, cu condiția să nu vă atingeți de casă. Păi și atunci de ce mai facem concursul? Că altă opțiune ar fi s-o acoperim, ceea ce... Dorin are un proiect în acest sens. A făcut Ruxandra Balaci o expoziție temporară la MNAC: eu cu proiectul de catedrală și Dorin cu proiectul despre refacerea Dealului Arsenalului, care lăsa numai o porțiune de sus a Casei Poporului și restul deal, s-o îngroape...