Dacă ţi-ai câştigat (sau visezi să câştigi) cele 15 minute de celebritate, aceassta este o filă de jurnal scrisă special pentru tine. Dacă scrii ştiri mondene, faci "celebrity journalism", aceasta este o filă de jurnal scrisă special pentru tine.
Într-un fel, ceea ce citiţi astăzi este o continuare a subiectului din fila cu Fight Club. Săptămâna care tocmai s-a încheiat "mi-a adus" polemici legate despre ce şi cum trebuie să vorbească celebrităţile noastre, dar şi o întâlnire cu nişte domni simpatici şi cu notorietate mare care aveau nevoie de un sfat despre cum să reacţioneze într-o situaţie comunicaţională de criză.
Când scriu aceste rânduri la TV, pe M6, e finala concursului "La recherche de la nouvelle star" - un fel de Pop Star, Star Academy, Star Factory. În România tocmai s-a terminat un alt reality show şi au apărut 12 tineri cu notorietate mare (fără o bază solidă, însă), notorietate pe care n-o speculează (încă) multă lume. Suntem într-o perioadă în care se fabrică vedete pe bandă rulantă şi, concurenţa fiind mare, amănuntele fac diferenţa între o vedetă şi alta.
Aşa că, punând cap la cap toate aceste lucruri, iată-mă scriind despre un subiect care mă pasionează de foarte mulţi ani: imaginea starurilor (astăzi partea I, "celebrity journalism"-ul).
***
Almost famous este o poveste emoţionantă şi amuzantă despre un puşti de 15 ani care scrie un articol despre o trupă rock pentru revista Rolling Stone. Pentru a se documenta pleacă în turneu cu trupa despre care trebuie să scrie, nu înainte de a vorbi cu un jurnalist veteran ca să primească sfaturi utile (unul dintre ele este "să nu te împrieteneşti niciodată cu un star rock"). Redactorii revistei Rolling Stone nu ştiu însă că reporterul are 15 ani, tot aşa cum nici tânărul nu ştie că a plecat într-o excursie care urmează să-i schimbe viaţa.
Regizorul filmului, Cameron Crowe, a fost în tinereţe reporter corespondent al revistei Rolling Stone şi filmul Almost famous e pe jumătate autobiografic.
***
Vara, chiar şi publicaţiile cele mai serioase se orientează către subiecte "soft". Politicienii întră în vacanţă, nu se mai dau/iau decizii/legi care să afecteze societatea şi care să genereze reacţii, aşa ca subiectele predominante sunt cele care intră în categoria "celebrity journalism".
Ştiu că ziariştii care scriu asemenea ştiri nu sunt la fel de bine văzuţi ca aceia care fac analize economice/sociale sofisticate. Cu toate acestea, în orice ţară din lume, ştirile lor sunt cele mai citite şi mai bine plătite.
România e la început şi probabil că sunt mulţi dintre ziariştii care scriu ştiri "mondene" care nici măcar nu ştiu că domeniul lor de activitate se numeşte "celebrity journalism" şi că este o ramură din ceea ce poartă numele "celebrity marketing & communication" (despre c-marketing am să vorbesc atunci când filmul Chicago va ajunge pe ecranele noastre).
În America şi în Olanda există cursuri speciale la Universitate la care se învaţă "celebrity journalism"-ul şi dacă aţi citi măcar unul dintre aceste cursuri aţi vedea cât de multe mai au de învăţat şi jurnaliştii, dar şi persoanele cu notorietate de la noi.
N-am să spun/scriu "vedete" căci în România avem doar câteva vedete/staruri (printre ele se află Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi şi Ilie Năstase), cei mai mulţi dintre ceilalţi care se consideră/sunt consideraţi "vedete" au doar un grad mai mare sau mai mic de notorietate. Şi ca să înţelegeţi de ce spun asta, gândiţi-vă câte persoane cunoscute din România ar putea trece următorul test: să nu apară în ziare/tv/radio/reviste timp de 3-5 ani şi, totuşi, atunci când le rosteşti numele pe stradă toţi să-şi amintească despre cine este vorba.
Prin urmare, persoanele cu notorietate de la noi sunt precum titlul filmului pe care-l folosesc drept pretext pentru fila de astăzi, Almost famous.
Acum un an, un celebru critic american de film, John Powers, făcea o expunere la Norman Lear Center (un institut care studiază cum afectează entertainment-ul fiecare aspect al societăţii, în bine sau în rău), expunere care genera valuri printre pasionaţii tehnicilor de comunicare legate de showbiz.
Powers susţinea că primul subiect pentru "celebrity journalism" a fost Isus. Teoria lui, ironică, tehnică şi foarte bine argumentată, arăta că subiectul "Isus" are notorietatea cea mai mare posibilă şi a acoperit de-a lungul timpului toate formele de expunere în comunicarea în masă, de la publicitatea din gură în gură până la cărţi (Biblia), muzică (cântecele religioase), filme, publicitate tradiţională, publicitate negativă (satanismul) sau merchandise (icoane, cruciuliţe etc).
La vremea respectivă, când am primit expunerea lui Powers, am răspuns cu un comentariu într-un singur rând, comentariu pe care-l mai susţin şi astăzi, deşi am citit între timp multe alte cărţi pe tema comunicării în showbiz: Isus a avut cel mai bun publicist posibil - Dumnezeu.
(Publicistul este un fel de purtător de cuvânt, dar e mai mult decât atât; e persoana care negociază/aranjează apariţiile pe coperţi sau interviurile clienţilor săi, stabileşte apariţiile în public ale starului, neagă/afirmă zvonuri, manipulează.)
"Fii corect şi fără milă!"
Acesta este unul dintre sfaturile pe care le primeşte tânărul jurnalist din Almost famous de la prietenul lui, veteran în ale presei.
Întâmplător sau nu (s-ar putea ca scenariştii să se fii influenţat chiar de la doamna despre care urmează să vă vorbesc), aceasta este şi una dintre primele reguli pe care trebuie să le respecte cineva care se angajează la PMK/HBH. Aici îl (o) găsiţi pe următorul (oarea) publicist (ă), după cel al lui Isus, un fel de Dumnezeu al celebrităţilor, pentru că face şi desface regulile la Hollywood: Pat Kingsley.
În singura mea vizită americană am petrecut câteva ore în agenţia doamnei Kingsley. A fost un mare noroc să pot ajunge acolo şi să mi se mai şi pună la dispoziţie o persoană care să-mi răspundă la întrebări. (A fost o conjuctură favorabilă căci principalul rival al doamnei Kingsley - Orvitz- revenea în forţă pe piaţă, iar compania doamnei se afla într-o proprie campanie de promovare de care au beneficiat şi jurnaliştii acreditaţi la Oscar în acel an. Ca o frumoasă coincidenţă, filmul despre care vorbesc astăzi, Almost famous, era atunci printre nominalizaţi.)
Am văzut astfel cum sunt clasificaţi şi inventariaţi jurnaliştii în funcţie de preferinţele lor către un domeniu sau altul, în funcţie de articolele lor - favorabile sau nu, unui anume actor etc, care sunt furcile caudine prin care trebuie să treacă un ziarist ca să ajungă la... Tom Cruise, spre exemplu. Sau cum arată fişele de lucru pentru stabilirea detaliilor referitoare la subiectele pe care starul intervievat trebuie să le abordeze (pentru a-şi promova imaginea ce urmează a fi asociată cu următorul film, spre exemplu). Totul este planificat pînă la cuvintele cheie care trebuie rostite întocmai (despre acestea mai multe amănunte atunci când vine filmul Chicago pe ecranele noastre).
Prin urmare, jurnalistul care intervievează starul trebuie să aibă abilităţi speciale ca să poată obţine de la cel intervievat mai mult decât nişte propoziţii învăţate din fişele tehnice şi trebuie să ştie să-şi negocieze întrebările în faţa publicistului (zidul de care nu treci dacă nu e totul în regulă pentru star şi care te poate duce în purgatoriu dacă încalci vreo regulă; Kingsley, spre exemplu, este recunoscută pentru duritatea ei, odată ce ai încălcat una dintre reguli nu mai ai acces la nici unul dintre numele aflate în lista clienţilor săi, fie că e vorba de Tom Cruise sau un actoraş care a făcut o singură reclamă!).
"Nu eşti o persoană, eşti jurnalist!"
Aşa îi spune în Almost famous unul dintre membrii trupei tânărului care trebuie să scrie materialul pentru revista Rolling Stone. Tânăr care pe parcurs ce îşi vede idolii transformându-se în oameni aproape obişnuiţi, descoperă că viaţa de pe scenă şi viaţa din culise sunt două lucruri separate şi realizează că îi e imposibil să fie onest ca jurnalist şi să rămână în acelaşi timp la fel de bun prieten cu ei.
De la starul absolut al lui Powers - Isus - şi până la vedeta cu cea mai mare notorietate în lume - Madonna (pentru a cărei imagine lucrează peste 100 de persoane care stabilesc nu doar strategia pe termen mediu sau scurt, ci şi tendinţele pentru anii viitori în modă sau muzică)-, tot ceea ce ţine de celebritate a devenit o adevărată afacere începând cu secolul 20. În La dolce vita, Fellini i-a dat fenomenului un nume: paparazzi.
În dorinţa de a obţine mai mult, tot mai mult, ziariştii specializaţi în "celebrity journalism" au trecut tot mai multe ziduri şi au încălcat tot mai multe reguli. (La noi au ajuns până în dormitorul unei doamne, cu participarea iubitului din câte se aude, dar şi cu participarea autorităţilor care n-au creat o legislaţie în domeniu. Oricum ar fi, tot o regulă încălcată este: regula bunului simţ).
Cei obişnuiţi cu structura acestui jurnal se vor întreba: unde e eroul de astăzi?!
Ca în filmul de la care am plecat, eroii mei de astăzi sunt cei implicaţi în acest gen de jurnalism.
V-aş putea enumera prenumele tuturor celor care scriu ştiri mondene, care caută cu disperare în fiecare zi (mai ales vara) o veste nouă despre câte o persoană cu notorietate mai mare sau mai mică. Cum ştiu că mulţi dintre ei îmi citesc rândurile, îi numesc pe toţi "micuţi William", asemenea personajului din film.
Seamănă cu el pentru că sunt foarte la început în meseria aceasta (n-are nici o legătură cu numărul anilor de practică în domeniu), pentru că mai au mult până când vor fi recunoscuţi că fac jurnalism (v-aş putea da nişte cărţi şi nişte cursuri să le daţi şefilor voştri să le citească şi să vadă ce învaţă americanii la facultate şi cum Madonna e materie de examen pentru cei care studiază "celebrity marketing & communication" în Olanda), pentru că mai au mult de muncit până când vor ajunge să fie plătiţi precum "marii de afară" (dacă aveţi ocazia să puteţi primi cărţi din SUA, căutaţi să citiţi una dintre cărţile jurnalistului Kenneth Tynan, fie Profiles, fie Courtains)
Eroii mei de astăzi sunt şi aceste persoane a căror notorietate e dictată în TOATE cazurile nu de o strategie cum ar fi normal într-o piaţă concurenţială, ci de expunerea întâmplătoare într-o revistă sau alta, pe un post sau altul de televiziune. De multe ori, dorinţa lor excesivă de expunere, declaraţiile lor trădează frustrări/nesiguranţă în raport cu concurenţa şi le aduc deservicii.
Întrebaţi redactorii şefi ai revistelor glossy cât de mult au de suferit pentru că în România nu sunt vedete. Într-un an termină de expus pe coperta revistei lor toate numele/feţele care ar putea fi recunoscute. Întrebaţi-i cât este de penibil când, în locul unei persoane specializate care să ştie să discute profesional cu editorul, vine chiar "vedeta" să-şi negocieze/să ceară o apariţie în revistă.
Dacă şi Isus a avut un publicist - ce-i drept pe cel mai bun posibil - "vedetele" şi jurnaliştii noştri de ce n-ar învăţa că au nevoie de publicişti care să-i ajute să depăşească nivelul de Almost famous?!
Desigur, vine apoi întrebarea: de unde luăm aceşti publicişti? Răspunsul, la toamnă, în fila despre Chicago.