20.07.2003
"Frumuseţea odihnitoare a lucrurilor imperfecte"

Am găsit titlul acesta pe coperta celui mai recent număr al revistei Domus şi de când l-am citit mă tot gândesc la el, la frumuseţea relaxantă a oamenilor imperfecţi, la frumuseţea liniştită a imperfecţiunii.

Nu ştiu nici un om "perfect" sau, ca să merg mai departe cu gândul, nu ştiu care ar trebui să fie reperele după care aş putea numi un om că este perfect. Le văd tuturor celor din jurul meu defectele, tot aşa cum le văd (sper) calităţile. Îmi place însă să povestesc mai mult despre calităţile eroilor mei din filele de jurnal căci lucruri rele sunt uşor de spus, mai greu e să spui / să faci lucruri bune.

Nici unul dintre eroii mei de astăzi nu este / nu a fost un "om perfect" şi cu toate acestea cred că toţi şi-au găsit un loc în oraşul îngerilor.

Şi mai cred - de fapt, ştiu - că am şi eu un îngeraş păzitor. De fiecare dată când am avut nevoie de un semn, m-a atins cu aripa lui pe obraz, m-a gâdilat şi m-a făcut să zâmbesc. I-am simţit prezenţa şi la bine, dar mai ales la greu.

Cred că şi voi aveţi îngeraşii voştri păzitori. Să fie ei printre / dintre eroii mei de astăzi?!

****

City of Angels este în primul rând o poveste de dragoste dintre o femeie - medic - şi un înger care locuieşte deasupra Los Angeles-ului şi care încearcă să le facă bolnavilor (din spitalul unde ea lucrează) trecerea la "lumea de dincolo" mai uşoară. E o poveste foarte, foarte tristă, pe care aş numi-o extrem de repede "lacrimogenă" dacă Meg Ryan şi Nicolas Cage (da, domnul din Con Air e acum îndrăgostit) n-ar fi credibili, dacă starea din final n-ar fi una de pace şi de linişte.

Dar dincolo de povestea de dragoste, City of Angels este o parabolă reuşită care-ţi pune întrebări despre viaţă şi despre moarte, despre emoţiile cele mai pure, într-o formă care-ţi ajunge uşor la suflet.
(Am citit că filmul e inspirat de o peliculă a lui Wim Wenders despre un înger care încearcă să trăiască ceea ce simt oamenii. N-am văzut filmul pentru că n-am reuşit - încă - să dau de el pe undeva. Se numeşte Wings of Desire.)

****
Oricare dintre religiile acestei lumi conţine referiri la îngeri ca mesageri ai lui Dumnezeu. Ei sunt milioane de fiinţe nemuritoare, create de Dumnezeu înainte de a-l fi făcut pe om, pentru a-I duce mesajele sau a-I îndeplini dorinţele. În artă şi în literatură, îngerii au luat forma unor femei, în timp ce majoritatea referinţelor biblice spun că îngerii sunt bărbaţi, invizibili pentru muritori.

Tema îngerilor este foarte prezentă în industria divertismentului. Epoca "New Age" cu spiritualitatea ei bazată pe "eu", n-a creat doar telenovele lacrimogene, ci şi poveşti despre reîncarnare, mesaje (d)in vise şi personalităţi medium. În revistele pentru doamne găsim articole despre horoscop sau interpretarea viselor, dar şi reclame pentru cabinete în care poţi să afli ce ai fost într-o viaţă anterioară sau să vorbeşti cu rudele răposate.

De la The Ghost şi până la Casper, filmul n-a ocolit nici unul dintre momentele desprinse din aceste influenţe.

Apelând la cinism, spun că filmele ultimilor ani explorează viaţa călugăriţelor şi a popilor care încalcă legea castităţii sau fabrică istorii în care prezintă îngerii care visează să devină oameni. Producătorii holywoodieni nu cred că ar putea vinde la fel de bine o poveste în care un om renunţă la sexualitate şi la viaţă ca să se transforme în înger şi, prin urmare, aleg doar poveştile care se pot comercializa uşor.

(Pe partea opusă, tema nemuririi e mult mai vandabilă şi avem exemple nenumărate începând cu Petre Ispirescu şi a sa Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, trecând prin preferata mea Toţi oamenii sunt muritori - Simone de Beauvoir şi ajungând până la Highlander).

Filmul City of Angels este o poveste, un basm pentru oameni mari şi e pretextul meu de astăzi pentru a vă spune o poveste din cealaltă perspectivă: a oamenilor care au plecat să se facă îngeri.

E o secvenţă emoţionantă în City of Angels când la răsăritul soarelui se întâlnesc pe o plajă toţi îngerii care păzesc oraşul. Îmbrăcaţi în negru, femei şi bărbaţi, aşezaţi în rânduri interminabile, îngerii care trăiesc într-un spaţiu pe care oamenii nu-l pot vedea sau simţi, privesc soarele. Imaginea se mişcă de la un înger la altul şi se opreşte la Nicolas Cage care pe parcurs ce soarele urcă tot mai sus pe cer, zâmbeşte tot mai larg iar faţa i se luminează. Spectatorul află că îngerii pot auzi muzica răsăritului sau apusului de soare, dar nu pot simţi atingerea umană.

Ştiu personaje care au simţit atingerea umană, dar au auzit mereu şi muzica din fiecare loc sau clipă pe care au întâlnit-o. Pentru că au fost mai norocoşi decât noi şi-au putut avea şi ceea ce noi - muritorii lui Beauvoir - n-avem, au încercat să ne lase exemple ale emoţiilor lor.

Am în minte o pictură care se numeşte Florile. Sunt nişte flori de mac - cele mai trecătoare dintre florile care există, de un roşu profund - ca o dragoste mare - care se scutură la cea mai mică atingere. Dacă aţi vedea acest tablou, v-aţi duce cu gândul la toate clipele frumoase din viaţa voastră; clipe frumoase, dar trecătoare.

Am acasă, pe un perete, un desen care se numeşte Caviar de ziua ta. E făcut cu stiloul pe o hârtie galbenă de autorul picturii cu florile de mac şi poţi să-l vezi în detaliu doar dacă te duci lângă tablou. Îmi place mult desenul acesta căci îşi cere singur drepturile, te cheamă lângă el, ca să vezi ce se ascunde în spatele geamului. Toţi cei care au intrat vreodată în casa mea s-au apropiat inevitabil de tabloul respectiv, curioşi de ce ţin o hârtie galbenă înrămată, pe perete. (Am vrut să-l scanez să vi-l arăt şi vouă, dar mi s-a spus că există mari şanse de a-l deteriora când am să-l scot din ramă - e vechi, are peste 20 de ani - aşa că nu mi-am asumat riscul).

Desenul meu şi pictura cu florile de mac aparţin unui domn căruia îi plăcea să zboare: cu gândul, cu pensula, cu creionul, cu sufletul. Anul acesta, de Paste, 's-a rătăcit în cer'- vorba băieţilor de la Taxi - şi a rămas sus, mult prea sus ca să-l mai vedem.

Se spune despre cei care mor în zi de sărbătoare că merg de-a dreptul în Rai. Mie îmi place să cred că domnul acesta, care avea prea mult har ca să fi fost un muritor, era un înger. Aşa că şi-a lăsat mesajul printre noi şi acum s-a întors acasă. Va mai veni în vizita pe pământ să le mai spună şi altora poveştile sale, desenându-le cu lumină, rafinament şi aparentă naivitate. Frumuseţea odihnitoare a lucrurilor imperfecte.

Secvenţa din City of Angels cu îngerii de pe plajă ne spune că îngerii Domnului se pot bucura de lucruri pe care oamenii de rând nu le pot recepta, dar n-au acces la lucruri / întâmplări simple de care oamenii se bucură (dacă mai ştiu să se bucure): nisipul fierbinte care-ţi pătrunde printre degete când te plimbi pe plajă sau inspirarea aerului sărat al mării. Conform filmului, e trist să fii înger, dar e şi frumos; e o tristeţe frumoasă.

Domnul despre care eu cred că era un înger venit să ne spună câteva lucruri pe care noi nu le-am fi înţeles altfel, a fost preocupat de cei necăjiţi, de periferie, de provincie şi a pus pe pânză observaţiile sale, uneori triste, alteori senzuale, alteori pline de umor şi autoironie. Era un boem şi habar n-am de ce, îl simt ca îngerii din film, înconjurat de o tristeţe frumoasă.

De Înviere, tot în acest an, s-a mai mutat în cer un alt domn care obişnuia să-şi spună gândurile în rime. Conform tradiţiilor populare, acum e vecin cu domnul cel trist care ştia să deseneze. Şi poetul era boem şi dacă ar fi să mă gândesc la perfecţiunea umană de care vorbeam la început, aş spune că era departe de un standard al acestei categorii. Avea însă harul lui şi ştia să recunoască sufletele îndrăgostite. Le ghicea gândurile şi le transforma în rime pe hârtie pentru ca apoi menestrelii să le pună pe note şi să le transforme în cântec.

L-am întâlnit acum mulţi ani; l-am invitat la una din emisiunile mele (pe atunci la Radio 21). Nu-mi aduc aminte nimic din ceea ce am vorbit în emisiune, dar ştiu că a revenit a doua zi ca să-mi dăruiască volumul său de poezii intitulat De ţinut minte. Mi-a scris o poezie pe prima pagină a cărţii şi întâmplarea a trecut peste mine ca multe alte întâlniri din viaţă. Abia de Înviere, când am aflat că nu mai e printre noi, m-am gândit că am un dar frumos: o poezie scrisă numai pentru mine de un poet cântat de mari menestreli ai ţării. Am luat cartea şi-am recitit-o, gândindu-mă că încă o dată se adevereşte vorba aceea populară conform căreia nu apreciezi ceva până când n-a dispărut cu totul din viaţa ta şi nu-l (o) mai poţi întoarce.

E o altă secvenţă în City of Angels când toţi îngerii sunt adunaţi într-o bibliotecă şi-l urmăresc îndeaproape pe Cage care la rându-i îşi urmăreşte femeia iubită. Secvenţa e filmată spectaculos cu o mişcare circulară, în viteză... Cu puterea lor, îngerii culeg bogăţia gândurilor muritorilor care citesc în bibliotecă rândurile unor semeni de-ai lor.

Îngerii de deasupra Bucureştiului, care ne citesc gândurile şi adună cele mai frumoase dintre emoţiile noastre ca să le redea copiilor copiilor noştri prin vers / cântec / desen / film ar putea avea chipul şi vocea gravă a domnului acela cu nume de sfânt - Iosif - care ştia atât de bine să îmbine muzica şi poezia; sau chipul doamnei Leopoldina care spunea cele mai frumoase poezii, cu vocea tremurată şi fragilă; sau al domnului Dem, profesorul-actor cu poreclă de peşte; sau al domnului Amza care putea fi atât de uşor un oltean comic sau un rege care îşi conduce ţara cu hotărâre; sau al domnului Nichita care a inventat necuvintele (nici un muritor n-ar fi putut să gândească asemeni lui!); sau al domnului Sergiu cu bagheta lui magică, domnul care nu-şi dorea să fie înregistrat pentru că ştia că fiecare moment avea farmecul lui irepetabil; sau al eroilor mei de astăzi, Constantin - pictorul şi George - poetul; sau...

Sunt milioane de îngeri de-asupra noastră. Îi simţiţi?

"Unele lucruri sunt adevărate, fie că le crezi, fie că nu", spune îngerul din film.

Cred că se vor mai întoarce. Se va întâmpla asta când asemenea îngerului din City of Angels se vor îndrăgosti din nou de un muritor sau de un alt seamăn al lor sosit printre noi cu mesaje. Şi-atunci, ca în film, în cea mai directă ilustrare a expresiei falling in love, vor cădea din cer printre muritori. La viitoarea plecare nu vor uita să lase o scrisoare de bun rămas ca poetul plecat de Înviere, o scrisoare în care vor vorbi / desena / scrie / cânta, aşa cum doar îngerii ştiu să o facă, despre frumuseţea odihnitoare a lucrurilor imperfecte, frumuseţea relaxantă a oamenilor imperfecţi, frumuseţea liniştită a imperfecţiunii.

Scrisoare de bun rămas

Iubito, câtă lume între noi,
Numărători de ploi din doi în doi
Şi dintr-un ochi de dor necunoscut,
Câte zăpezi pe buze ne-au crescut...
Ascultă-mă şi lasă-mă să strig,
Mi-e frică de-ntâmplare şi mie frig
Şi nu mai vreau să ştiu pân-la sfârşit
Cine-a iubit frumos, cine-a greşit,
Cine-a făcut spre noapte primul pas,
Cine-a plecat din joc, cine-a rămas,
Cine şi-a smuls pereţii rând pe rând,
Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând,
Cine a pierdut şi cine a câştigat
De toate înlănţuit sau dezlegat,
Cine a crezut mai mult în celălalt,
Sub cerul prea străin şi prea înalt.
Iubito, câtă lume între noi,
Numărători de ploi din doi în doi
Şi dintr-un ochi de dor necunoscut,
Câte zăpezi pe buze ne-au crescut...
Când am să uit cum sună glasul tău,
Decât tăcerea, ce-mi va fi mai rău
Şi cum să pot sub stele înnopta
Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?
Numărători de ploi din doi în doi
Iubito, câtă lume între noi.

0 comentarii

Rubricile categoriei

Jurnal de cinefilFilme la LiterNet

Publicitate

Sus