27.07.2003
Televiziunea este, în momentul de faţă, MAREA NEVAZUTĂ: numai ea ne vede - cînd ne arătăm "interesanţi" - pe noi. Ne-a devenit un ochi interior, care ne materializează visele şi coşmarurile, aşteptările şi spaimele. Trebuie să ieşim din cercul vrăjit în care ne-a închis şi, în sfîrşit, s-o privim. (Bogdan Ghiu, Ochiul de sticlă, Ed All, 1997)

Am vrut să scriu despre Mad City de acum cîteva zile şi, după ce mi-am aşezat în minte gîndurile, mi s- a făcut un dor teribil să recitesc scrierile lui Bogdan Ghiu, aşa că am tot amînat să mă aşez în faţa calculatorului. (Re)parcurgînd cartea sa, filă după filă, mi-am adus aminte de momente importante din studenţia mea cînd articolele din Dilema semnate de domnul Ghiu erau subiecte de dezbateri săptămînale în redacţia de ştiri pe care o conduceam cu inconştienţa tinereţii.

De la domnul Ghiu, gîndul a plecat mai departe şi m-am reîntors un pic la Pierre Bourdieu şi la Jean Baudrillard. Dacă subiectul de astăzi vi se va părea interesant, căutaţi-le cărţile. Cu siguranţă că veţi găsi lucruri spectaculoase în ele.

****

Mad City este povestea a doi oameni care şi-au pierdut slujbele; unul era paznic la un muzeu, celălalt era reporter vedetă la o mare reţea de televiziune. Primul încearcă umil să-şi convingă şefa să fie reangajat, cel de-al doilea e mutat la un post micuţ de televiziune şi orgoliul lui are de suferit.

Se întîlnesc într-o situaţie extremă: paznicul ia ostatici cîţiva vizitatori ai muzeului ca să-şi convingă superiorii că trebuie să fie ascultat, iar reporterul se află din întîmplare în muzeu. Jurnalistul se vede faţă în faţă cu un subiect care i-ar putea relansa cariera şi începe să transmită evenimentele în direct, ba chiar să le manipuleze, să le creeze, să le provoace să se întîmple.

În rolul paznicului e John Travolta, iar reporterul vanitos e Dustin Hoffman.

Mad City este un film despre presa care aleargă după ştiri de senzaţie şi despre puterea manipulatoare a televiziunii.

****

Gîndindu-ne la schimbările din ultimii 13 ani, găsim puţine "industrii" care se pot lăuda cu o ascensiune atît de spectaculoasă ca a televiziunilor, radiourilor, ziarelor şi revistelor. Avem peste 100 de nume pe fiecare ramură a "industriei" comunicării în masă şi cu toate acestea numărul oamenilor specializaţi care să explice şi să comenteze ce e bine şi ce e rău pe micile noastre ecrane / în paginile ziarelor / la radio e aşa de mic încît numărătoarea se face cu degetele de la o mînă. (Şi nu-l mai includ aici pe domnul Bogdan Ghiu pentru că, din păcate, nu mai scrie despre mass media; traduce însă cărţi şi aşa îl putem citi acum pe Bourdieu în româneşte).

Concurenţa e mare şi eforturile pentru a obţine o bucăţică mai mică sau mai mare din tortul audienţei se transformă de multe ori în bătălii aprige. Publicul iubeşte senzaţionalul iar mass media nu face decît să dea ceea ce i se cere pentru că vrea să aibă cît mai mult din tortul audienţei.

Săptămîna aceasta, am avut un sentiment de deja vu şi m-am dus cu gîndul la filmul Mad City. Totul a început luni seara cînd, desigur, mă uitam la televizor. Zappam de la un canal la altul şi realizam că toate figurile pe care le puteam vedea la ora respectivă pe micile ecrane semănau într-un fel cu Max, reporterul frustrat şi orgolios din Mad City.

Max e o fostă vedetă de televiziune care, pentru că nu şi-a putut controla furia, a fost trimis la o staţie micuţă a reţelei TV la care era angajat. Ca jurnalist, Max trăieşte o mare dramă: are orgoliul unei vedete obişnuite cu audienţe mari, dar se confruntă cu un public mic, la o staţie obscură. Nu aveţi în minte nici un nume de personaj orgolios, bun profesionist care pentru că nu şi-a putut stăpîni orgoliile şi nervii a plecat de la o slujbă bună în mass media (fie ziar, fie televiziune, fie radio) la o audienţă minusculă?!

Dacă faceţi un efort micuţ veţi descoperi o listă lungă de nume care seamănă cu Max din Mad City. (Dacă lucrezi în domeniu şi ţi se pare că te recunoşti în descrierea de mai sus, iată şi un motiv de consolare: tocmai ai fost comparat cu Dustin Hoffman!)

Luni seara cînd mă plimbam cu telecomanda de la un post de televiziune la celălalt, toate buletinele de ştiri prezentau cu avînt entuziast (aveau ceva senzaţional, îşi făceau meseria şi se luptau pentru bucăţica lor din tortul audienţei) povestea unui copil a cărui mamă încearcă acum să-l convingă pe un domn implicat în lumea fotbalului să-l recunoască oficial drept fiu. Ştirea era odioasă căci micuţul care spunea nişte texte învăţate pe dinafară probabil de la mamă (ceva de genul "vreau să-şi respecte datoriile morale") era scos fără ruşine în faţa tuturor jurnaliştilor şi pus să-şi sune presupusul tată.

E o secvenţă în Mad City în care Max, reporterul frustrat, reuşeşte să cîştige încrederea paznicului şi îl învăţă ce să spună poliţiştilor, îi deturnează într-un fel scopurile iniţiale (vroia doar o întrevedere cu directoarea muzeului) şi-l transformă în ochii publicului într-un terorist abil şi calculat, cînd el este, de fapt, un om simplu, încercat de emoţii de copil, panicat de evoluţia evenimentelor (îl împuşcă din greşeală pe cel mai bun prieten al său şi nu mai are cale de întoarcere din acţiunea sa).

Secvenţa de la jurnalele de luni seara m-a mîhnit teribil. Nu iau în discuţie moralitatea oamenilor implicaţi şi de o parte şi de alta a "baricadei" familiei - dacă aş face asta aş scrie cîteva pagini pline de cuvinte foarte (g)rele - dar mă întreb şi acum, cum am făcut-o şi în faţa televizorului şi cum am continuat să fac şi a două zi cînd am ajuns în radio: ce mamă este aceea care îşi scoate fiul în faţa reporterilor şi-l pune să-l sune pe un domn care ar trebui să-l recunoască drept fiu?! Cît de mare trebuie să fie miza pusă în joc, dacă mama îşi dă singură fiul pe mîna şacalilor din presă care avînd un subiect gras - e implicat un om cu notorietate, iar senzaţionalul e asigurat - nu se mai gîndesc la sentimentele unui copil?! N-ar fi fost mai normal să poarte discuţia respectivă - care va lăsa oricum urme în sufletul copilului - într-un cadru privat, departe de jurnalişti?!

(Încă mă mai revoltă această întîmplare şi ca să pot schimba registrul şi să trec mai departe, fac o mică pauză publicitară, pentru că tot vorbesc astăzi despre televiziune:
E o reclamă pe micile ecrane care mă distrează teribil. Spotul publicitar anunţă avantajele utilizării unui anume depilator electric. "După patru săptămîni pielea e la fel de fină ca în momentul utilizării aparatului", spune spotul cu pricina. Execuţia mesajului e însă aberantă şi e clar că spotul a fost scris de un bărbat. De ce spun asta?! Ilustrarea fineţii pielei doamnei din spot se face cu o omidă care urcă frumuşel pe gleznă, dar alunecă mereu pentru că "n-are aderenţă". După patru săptămîni, omida se transformă în fluture care continuă să alunece pe pielea care rămîne fină. Spuneţi-mi şi mie o femeie care nu e oripilată la gîndul că o omidă se plimbă liniştită pe piciorul ei şi promit să uit că depilarea electrică este odios de dureroasă!
Pauza publicitară s-a sfîrşit.)

În seara cînd buletinele de ştiri aveau un nou erou - un puşti care nici nu ştia pe ce lume trăieşte, dar era scos în faţă de "mămica" lui -, la un alt post de televiziune, care - culmea! - e specializat în ştiri dar nu intrase în mocirla paternităţii, era o întîlnire de geniu unde invitaţii, pe numele lor Alexandru Paleologu, Constantin Bălăceanu Stolnici şi Octavian Paler, vorbeau despre mitocănie, orgolii, bun simţ, înţelepciune. Discuţia lor era spectaculoasă, cu trimiteri la Goethe şi Beethoven, la corespondenţele lor private cu iubiri mai mult sau mai puţin celebre. N-am putut să nu fac comparaţie şi să nu mă gîndesc că cei mai mulţi dintre spectatori au ales varianta iubiri interzise autohtone şi a copilului scos la mezat, în loc să se uite la 'sfatul înţelepţilor' cum erau numiţi cei trei în emisiunea respectivă.

E o replică genială în filmul de la care am plecat astăzi. O spune Travolta care e eroul pe jumătate negativ - pentru că a luat ostateci -, pe jumătate pozitiv - pentru că tu spectatorul ştii că intenţiile sale n-au fost atît de radicale, că a fost manipulat: Nu vă jucaţi cu emoţiile / sentimentele mele!

Aş fi vrut să le-o pot spune şi celor trei invitaţi de geniu (am o foarte mare dragoste pentru domnul Paler) care m-au făcut în cîteva minute să trec prin foarte multe stări (de la frustrare pentru că n-am citit destul şi nu înţeleg pe deplin tot ce spun ei şi pînă la bucuria ca întîmplarea a făcut să descopăr emisiunea în cauză), dar şi reporterilor care şi-au făcut treaba şi au stors tot ce se putea de la o mamă care e prea disperată şi nu mai judecă limpede (sau nu e lăsată să judece limpede) şi-şi umileşte copilul punîndu-l să declare în faţa camerelor de luat vederi vorbe pe care nici un micuţ nu le-ar spune. Nici un copil n-ar spune despre tatăl lui că doreşte de la el "să-şi respecte datoriile morale". Ar spune poate că vrea să-l ţină în braţe, să-i dea bani de mers la film, să joace fotbal amîndoi, să vină seara înainte de culcare şi să-i spună o glumă pentru ca apoi să-i ureze "somn lin" sau orice alt lucru uman / obişnuit / la îndemînă / plin de încărcătură emoţională.

Tot la fel cum aş vrea să le spun acest lucru şi celor care au pus pe prima pagină acum cîteva zile o fotografie îngrozitoare cu doi bebeluşi care aveau bustul lipit unul de celălalt - fotografie cît mai mare, color, ca să şocheze bine cititorul -, sau celor care zilele trecute n-au avut decenţa de a publica alb negru fotografiile îngrozitor de violente ale fiilor lui Saddam Hussein sau celor care filmează cît mai în detaliu un accident de maşină şi victimele sale sau celor care încearcă să scoată şi ultima lacrimă de la victima unui viol / accident.

Nu-mi place cînd televiziunea / ziarele / radioul se joacă cu sentimentele / emoţiile mele chiar dacă ştiu că n-au încotro, e unica lor şansă de a cîştiga felia cea mare din tortul audienţei. Cum ştiu că nici eu - ca spectator - n-am încotro şi trebuie să aleg ceva, aleg oricînd joacă în care sunt implicate emoţii generate de discuţii de genul "sfatului înţelepţilor" despre care tocmai am vorbit. Tot aşa cum aleg săptămînal să citesc Time şi spun acum din tot sufletul că nu există în România jurnalist care să scrie / ancheteze / descrie / prezinte un eveniment / o situaţie aşa cum o fac jurnaliştii de la Time. (De data aceasta eu mă joc cu sentimentele / orgoliile jurnaliştilor români, dar cred - sincer - că am dreptate.)

Numai că aşa cum spunea domnul Ghiu cu 6 ani în urmă, jurnaliştii (din orice ţară ar veni ei) ne materializează visele şi coşmarurile, aşteptările şi spaimele. Trebuie să ieşim din cercul vrăjit în care ne-au închis şi, în sfîrşit, să privim... rezultatele muncii lor cu mintea limpede. Pentru aceasta avem nevoie de oameni care să scrie şi să explice; pentru mine, pentru tine, pentru cel care citeşte ziarul / revistă sau se uită la TV sau asculta radioul.

Trebuie să ai bine sădită în suflet credinţa în capacităţile de rezistenţă ale oamenilor pentru a putea să presupui că cinismul producătorilor de televiziune, din ce în ce mai subjugaţi de obiectivele publicitarilor (audienţa maximă) şi-ar putea afla limita sau antidotul în cinismul activ al spectatorilor (care zappează cînd nu mai vor să vadă ceva), spunea Pierre Bourdieu - Despre televiziune, Editura Meridiane, 1998 - şi v-am transcris vorbele sale aici ca să pot să-mi argumentez nevoia de a citi în româneşte, scris de români, explicaţii despre cum să te uiţi la TV, cum să asculţi radioul, cum să citeşti ziarul. Dacă n-am să citesc lucruri de genul acesta voi continua să trăiesc într-un "oraş nebun", asemeni (titlului) filmului de la care am plecat astăzi. Iar voi veţi fi vecinii mei.

0 comentarii

Rubricile categoriei

Jurnal de cinefilFilme la LiterNet

Publicitate

Sus