O epopee orientală - Levantul de Mircea Cărtărescu

Cu mult înainte de a publica Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli (2003), De ce iubim femeile (2004), Baroane! (2005) şi alte pagini de perisabilă publicistică, Mircea Cărtărescu şi-a arătat clasa de scriitor prin două opere apărute într-un interval foarte scurt, la finele regimului trecut şi în zorii originalei noastre democraţii. Visul (1989) şi Levantul (1990) sunt nişte cărţi absolut uimitoare (fiecare în genul ei), apărute însă într-un moment socio-istoric nepotrivit, în care interesul pentru literatură şi pentru cultură, în general, cunoştea o drastică diminuare. Fantasticul unor povestiri atât de originale, ca şi magia verbală din "jucăreaua" levantină se potriveau şi se potrivesc unui anumit orizont de aşteptare; şi unui cerc select, de cunoscători ai istoriei şi stilurilor literare. Mircea Cărtărescu, cel de azi, îmi pare a fi un beneficiar al propriei imagini şi un captiv al gustului public: un autor devenit brand prin concesii făcute comercialului şi politicului. Adevăratul creator, profund şi subtil, este de găsit în operele mai vechi, gratuite, la care scriitorul încearcă să alipească trilogia Orbitor.

Ce este Levantul? În primul rând, o minunată pledoarie pentru frumuseţea poeziei. O frumuseţe diversă, pestriţă chiar, atinsă nu din întâmplare, la bătaia de aripă a Muzei, ci construită cu trudă, elaborată în ansamblu şi în cele mai mici detalii. Ingeniozitatea prozodică a autorului e remarcabilă: în chipul cel mai firesc, parcă, el intră în hainele unor precursori şi scrie "în dulcele stil clasic", redescoperind savoarea vechiului. Fiecare dintre cele douăsprezece cânturi este o lecţie vie de istorie literară. Poetul postmodern îşi alege o serie de repere din poezia autohtonă, de la Ienăchiţă Văcărescu la Nichita Stănescu, şi le rulează discursurile într-o interferenţă căutată, mutându-se de pe un picior metric pe altul şi învârtind cu graţie tropii. Ion Barbu, liricul ermetic fascinat de universul "de curăţii şi semne" al matematicii, descoperise culorile şi aromele balcanismului, făcând din Isarlîk o cetate de sine stătătoare în Joc secund şi din Nastratin Hogea, exponentul ei ideal. La rândul său, Mircea Cărtărescu ajunge, pe filieră muntenească, la aceeaşi "raia dulce, asudată", atinsă şi contemplată după cutreierarea Levantului "dân ostroave în ostroave". Epopeea orientală respiră astfel un aer foarte familiar, fiind înţesată cu elemente din fondul etnic amestecat. Manoil, eroul împrumutat din romanul lui Bolintineanu, vrea să urnească zavera împotriva domnitorului hulpav, asociindu-se, pentru acest nobil deziderat, cu "sorioara" lui Zenaida, cu Iaurta chiorul, spaima apelor, şi flăcăul lui, Zotalis, apoi cu Leonidas, "renumitu-Ampotrofag" şi soaţa lui Zoe (figuri caragialiene), în fine, cu cosmopolitul Languedoc Brillant. Ceata e una întreită: "palicarii fistichii", "hoţii strâmbi ai lui Iaurta" şi "faraonii lui Zotalis", greci, valahi, aromâni, ţigani care trec dintr-un cânt în altul pe jos ori în balon, certându-se şi împăcându-se, de dragul unui "republic democratic" în "Valafia cea înjosită". Pe parcurs, vedem de toate: uneltiri şi trădări, preparative şi răsturnări de situaţii, deghizări, travestiri, demascări şi alte, numeroase, surprize. Story-ul, pe alocuri palpitant, e înecat însă în dulceaţa amăruie a limbajelor, un lector avizat desprinzându-se progresiv de cititorul naiv, pentru a prinde şi a degusta aluziile culturale. Căci Levantul e un adevărat manual al postmodernismului românesc: o sursă inepuizabilă de citate şi colaje intertextuale. Dintr-un punct sau altul al textului, al versurilor ce-l compun, se întind fire în toate direcţiile, către romantici şi preromantici, moderni şi postmoderni: tot atâtea valenţe libere ale unui element de o enormă disponibilitate combinatorie. Legenda Monastirii Argeşului şi proverbele lui Anton Pann, Ţiganiada lui Budai-Deleanu şi întinsa producţie poeticească a lui Bolintineanu, versurile nostalgice ale lui Ion Pillat, sintagmele lui Ion Barbu ori personajele bine cunoscute ale lui Caragiale, şi, deasupra tuturor, cantitativ şi intensiv, lirismul eminescian fac din epopeea lui Mircea Cărtărescu un mixtum compositum, deliberat şi asumat postmodern. Democraţia funcţionează însă până la un punct. Mai întâi că nu orice poet intră în spotul de lumină al Auctorelui şi în organigrama opului său; iar apoi, spaţiul cel mai întins îi este rezervat lui Eminescu, la care scriitorul "optzecist" se raportează în mod constant. Semnificativ pentru transformarea poligonului de parafrazare textuală în bază de piramidă canonică este cântul al şaptelea, în care Manoil ajunge într-o "domă urieşească" şi, întrebând Ce e poesia?, e dus în faţa unor statui care o încorporează şi o ilustrează exemplar. Sunt şapte corifei: Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Nichita Stănescu (prilej pentru autor de a vărsa câteva lacrimi de căinţă) şi... Manoil, adică ipostaza poematică a lui Mircea Cărtărescu însuşi. Dacă "modestia" acestuia ridică semne de întrebare, bunul lui gust, reflectat de cele şase afinităţi elective, e în afară de orice discuţie.

Leonid Dimov, vai!, n-are statuie, deşi numele oniricului este invocat în Levantul: şi cu toate că nu puţine versuri din epopee au coloritul şi insolitul poemelor din Carte de vise. Aici cred că devin vizibile cele două trepte ale viziunii proprii lui Mircea Cărtărescu şi identificabile în toate scrierile lui majore, în versuri sau în proză. Se remarcă, în primul rând, paleta bogată a descripţiei realist-fantastice: contururi şerpuitoare, linii care se desprind sau se împletesc, sunete stridente şi foşnete, mirosuri pestilenţiale şi arome divine, obiecte umile văzute de aproape, forfota urbei, înregistrată cu răbdare şi atenţie distributivă. Lumea întreagă, aşadar, lumea sensibilă, captată în uluitoarea ei fenomenalitate, printr-un hiperrealism ce poate vira paginile în fantastic. Există însă un arierplan sub această derutantă suprafaţă mişcătoare, un mehanism ce transformă imanenţa postmodernă în simplu ambalaj. În spatele dagherotipurilor care se tot succed, dincolo de tablourile alternate şi montate cu dexteritate îl întrezărim pe Demiurgul romantic, fie el şi îmbrăcat în blugi de producător postmodern. Aspiraţia către un Centru, căutarea unui miez de stabilitate ontologică, într-o lume destructurată, fac din Mircea Cărtărescu un post-romantic, evidenţiat ca atare în Levantul. El îl abandonează, vrând-nevrând, pe Dimov pentru a regăsi, alături de Eminescu, această viziune etajată a Totului îmbrăcat în învelişuri trecătoare. Nu numai că reia, pe cont propriu, Luceafărul şi apoi Glossă, dar în punctul critic al aventurii zavergiilor, când aceştia ajung în palatul lui Vodă, constată - şi constatăm - cu stupoare că totul e aburos, transparent, inconsistent. Imaginea cumplitului despot şi a acoliţilor săi se destramă, ei fiind numai umbre palide pe lângă orbitoarea Poezie şi cel care o scrie. Teroarea se şterge, dispare cu totul atunci când ochiul Autorului se vede deasupra "lumii de papir". Să dăm înapoi filmul: "Stranie melanholie a palaturilor goale!/ Pă plafoane îngeraşii dau la nimfe rotocoale./ Fâlfâie aripe-n ceruri vaste-adânci, ca în Tiepolo;/ Pă un pedestal e Dafne implorată de Apolo,/ Amândoi dă peatră albă ce luceşte străveziu./ La un geam ce schinteiază zăboveşte un scatiu./ Orce rază care întră pân brocarturile dese/ Zugrăveşte pă perete, în tapiserii, crăiese/ Cari-n poală o licornă odihnesc şi-i mângâi cornul.../ - Ei, drăcie, noi pre Vodă îl aflăm o dată, or nu-l?/ Ce, să ne holbăm la ţâţe dă muieri dă pă perete?/ Am venit acilea oare? Sau te cam muiaşi, poete?/ Îi rânji Iaurta vilul lui Manoli în obraz./ Aide-n sala de ospeţe, că acolo joacă az/ Şobolanii-n strai dă purpuri. După mine, hai, ţaruki!/ Armele ridic în bolte şi răcneşte toţi: paluki!/ Năvălind în sala unde un ospăţ avuse loc./ Dar încremeniţi rămase şi Iaurta şi Languedoc:/ Căci în jur dă mese-ntinse pline dă a lumii blagă,/ Tave cu fripturi, banane în ciorchini, măslini şi bragă,/ Grele cupe cu cotnaruri, cozonaci cu coji dă zahăr,/ Şed boiarii-n hăinuri scumpe, şade mahăr lângă mahăr,/ Însă toţi sunt ca de abur, încât poţi vedea prin ei/ Largi spătarele la scaun, înflorate-n lemn de tei./ Toţi se râd, vorbeşte-ntruna şi închină des păharul,/ Dară însă nici un sunet nu întunecă cleştarul/ Liniştei desăvârşite. Baiadere mişcă fese/ Străvezie, rod ciolane străvezie pre subt mese/ Străvezii zăvozi; ţâganii pă vioară trage-arcuşul,/ Dară parcă-ar trage vată preste strunele ca pluşul.../ Vrajă e,-ngână Manoli./ Nu, prietine, nu-i vrajă./ Ce-i Puterea decât ceaţă, ce-i Mărirea decât coajă/ Unui frupt ce niciodată miezul nu-i va bănui,/ Căci e miezul lumii estii globul dulcii poesii./ Ei sunt sfera cea uscată ce ne-ncungiură cu totul/ De-şi închipuie că-n mânuri ne-a coprins cu tot despotul,/ Dar subţire îi e visul ca şi fumul de pă ape/ Ce să prinde-n frunzi dă sălcii când sunt zorile aproape./ Trec stăpânii lumii estii şi îi hăpăie ţărâna,/ Cari vrut-au să domnească-n veci de veci şi totdeauna,/ Trec şi nice-o dâră lasă preste unde au trecut./ Coaja prima putrezeşte lăsând sâmburul afară/ Să întinză frunzi şi ramuri sprijin ceriului de vară,/ Primele pălesc în carte chipurile de temut./ Doar în câteva minuturi mai nimic dân ei rămase,/ Doar o ceaţă colorată care Zoe-afară-o dase/ Dăschizând niţel fereastra. Dar atuncea ne izbi/ Zgomot mare: pneuri, frâne, râsuri, glasuri de copii.../ Atunci mi-adusei aminte cine sunt, de unde vin:/ Vreo trei cânturi dân «Levantul» am parcurs în zepelin,/ Dar nainte-avut-am slujbă la o şcoală-n Colentina/ Şi copilă pe Ioana, şi fămeie pă Cristina." (pp. 178-180).

Sunt cîţiva critici din noua generaţie care îşi declară admiraţia pentru tot ce publică Mircea Cărtărescu astăzi, pe motiv că văd acolo "gheara leului". Eu prefer, totuşi, leul.