Interviul era programat la amiază, la terasa Unifrance, pe Rue des Belges - un loc cu o intrare așa de discret plasată încât în primă fază am avut impresia că nu nimerisem adresa potrivită. După câteva întrebări adresate localnicilor, la intrarea magazinelor de pe Rue des Belges, am găsit gangul care ducea către terasă. La etajul superior, câteva mese și o priveliște cu deschidere spre acoperișurile clădirilor din apropierea plajei. La intrarea în încăperea în care urma să aibă loc interviul, un perete ticsit de postere de filme prezente la Cannes în anii trecuți (am aproximat rapid câte mi-erau cunoscute) și grupul de jurnaliști, veniți, după câte mi-am dat seama, din toată lumea. Camera în care am fost primiți, după câteva minute de așteptare, era simplă, o mansardă cu o canapea și scaune așezate în semicerc în jurul ei, ca o mică sală de clasă în timpul vacanței. Pe canapea, în așteptare, cei doi Dardenne, pe care îi știam doar din fotografii, plus o traducătoare.
În jurnalele lor, cei doi și-au construit un soi de voce comună, consemnând în fraze scurte mizele etice ale filmelor pe care le fac sau problemele pe care le-au întâmpinat în timpul filmărilor, într-o manieră succint-filozofică care seamănă stilistic cu notațiile lui Robert Bresson din influentul Notes sur le cinématographe. Câteva fragmente, familiare în ton, legate de munca la Jeunes mères, erau incluse în dosarul de presă al filmului (Un eșantion: "Ce anume le separă pe aceste tinere mame de propria lor mamă? Ce anume le separă în materialitatea cadrului, în cadru? Într-un anume moment? În toată secvența? În ritmul secvenței? Ce anume le poate și uni? De găsit [toate acestea] în decor și, de asemenea, fără îndoială, în variațiunile ritmului".) În carne și oase, cei doi regizori discută cu presa ca un duo cu propria lui logică: răspund la întrebări pe rând și, în timp ce unul dintre ei formulează răspunsul, adresându-se direct celui sau celei care a pus întrebarea, celălalt se sprijină pe spătarul canapelei, ca și cum ar evada din interviu pentru câteva zeci de secunde. După un timp, par mai ușor de diferențiat ca personalitate - Jean-Pierre, cu ochelari, o aureolă de păr alb și o oarecare amabilitate bonomă, Luc, ceva mai reflexiv, cu o intensitate a privirii care îi imprimă și o doză suplimentară de seriozitate. Pe măsură ce-i asculți vorbind, devine destul de repede evident din ceea ce spun - ca în alte filme ale lor din trecut, simple la suprafață, în dialoguri și mizanscenă, dar încărcate tematic - că lucrurile filmate de ei sunt doar o fracțiune din lucrurile gândite.
Regula interviului a fost simplă: fiecare dintre cei prezenți a putut pune, din motive de timp, o singură întrebare. În cele ce urmează, am consemnat aceste întrebări și răspunsuri.
Î: Jeunes mères e un film despre interacțiunea dintre cinci personaje, cinci mame tinere. Care a fost ideea din spatele acestei structuri?
Jean-Pierre Dardenne: Ideea nu e neapărat o idee. Când am ajuns la centrul maternal pe care l-am vizitat pentru a scrie scenariul, am făcut cunoștință cu grupul de femei (erau doar femei), cu bebelușii și cu femeile care se ocupă de aceștia și de mame - educatoare, psiholoage, personalul administrativ. Am făcut cunoștință cu aceste femei, cu toată viața de acolo, cu țipetele și plânsetele și momentele ei de bucurie. E ceva foarte specific. Ne-am întrebat atunci de ce nu am construi o poveste cu mai multe personaje, cu mai multe mame tinere. Sunteți japoneză? [Nu, din Coreea, răspunde jurnalista.] Fiindcă există un film japonez la care ne gândeam în timp ce scriam scenariul, Strada rușinii/ Akasen chitai (1956) de Kenji Mizoguchi. E un film care ne place foarte mult. Sigur, e un film despre o casă de toleranță, subiectul nu e același, dar există și acolo aceste personaje, femei, fiecare cu viața ei. Ne-am zis: de ce să nu punem în scenă mai multe povești ale unor mame tinere? Acesta a fost punctul de plecare. Cu o mică diferență importantă: voiam în film ca fiecare personaj să aibă până la final o reușită, să aibă un mic avans existențial, oricât de fragil ar fi acesta.
Î: Filmul face trimitere la sărăcia și excluziunea socială cu care se confruntă aceste mame tinere și la modul în care aceste probleme se perpetuează de la o generație la următoarea. Credeți că există soluții la aceste probleme? Fiindcă mi se pare că acesta e un film mult mai infuzat de speranță decât altele făcute de dumneavoastră.
Luc Dardenne: Nu știu de ce, dar am decis în cazul acestui film ca ficțiunea să ofere posibilități realității. În filmele precedente, nu am creat soluții pentru personaje, pentru că propria lor realitate nu le oferea o cale de ieșire. În acest film, dimpotrivă, ne-am zis că ar trebui să găsim o fărâmă de lumină pentru aceste personaje, oricât ar fi ea de măruntă. Acesta e rolul ficțiunii, de a oferi posibilități realității. Există într-adevăr sărăcie, există această perpetuare a problemelor de la o generație la alta, dar te poți lupta cu aceste probleme, iar centrul maternal ni s-a părut un loc în care poți învăța să te lupți împotriva acestor lucruri.
Î: Lucrați în majoritatea filmelor atât cu actori profesioniști, cât și cu actori neprofesioniști. Există o metodă sau o intuiție în felul în care vă alegeți actorii? Există criterii după care vă alegeți actorii neprofesioniști?
Jean-Pierre Dardenne: În Jeunes mères, există actori profesioniști aleși pentru rolurile personajelor din proximitatea mamelor tinere. Pe de altă parte, cei doi tați din film nu sunt, de exemplu, actori profesioniști, chiar dacă unul dintre ei a jucat deja într-un alt film. Mai ales pentru personajele mamelor tinere ne doream actrițe neprofesioniste, care să nu fie recunoscute. Actrița care o interpretează pe Julie a jucat deja într-un film, la fel și cea care o interpretează pe Ariane, dar nu sunt roluri foarte cunoscute. Nu voiam actrițe a căror prezență pe ecran să blocheze personajul din realitate, latura lui de document. Ca și bebelușii din film, cum ar veni. E ceva ce aduce a documentar, momentul în care vezi pentru prima dată un personaj, nu-i vezi numele, nu-i vezi imaginea publică sau cariera actoricească. Cum am ales actrițele neprofesioniste? După ce criteriu? Nu există unul singur, dar de foarte multe ori, în timp ce testam situații din film, când actorul sau actrița fără experiență opuneau rezistență, când le puneam întrebări și nu răspundeau imediat, așteptau, se gândeau, știam că există ceva acolo cu care puteam lucra.
Î: Acest film e foarte îndrăzneț, dar e în același timp și un film foarte crud - nu în sine, ci datorită situațiilor prin care trebuie să treacă personajele. Cum vă explicați faptul că există mame care își abandonează cu atâta răceală propriii copii, că există copii de 15-16 ani care încearcă să devină maturi înainte să atingă vârsta maturității? Cum vă raportați la aceste situații foarte sumbre și incomode?
Luc Dardenne: Aceasta e realitatea. Noi am încercat să tratăm subiectul din două perspective. Aceste centre maternale există fiindcă în zilele noastre fete de 15-16 ani devin mame tinere. Nu au o familie, sau situația în acele familii e una explozivă. Nu recurg la avort, nu folosesc metode contraceptive. Cele cinci povești din film sunt fiecare exemple ale motivelor pentru care există fete la aceste vârste tinere care au copii, chiar dacă există posibilitatea de a avorta, există mijloace contraceptive. Ceea ce am încercat noi să surprindem sunt mijloacele prin care încearcă să depășească această situație în care se află, grație unor locuri precum centrele maternale, în care ele învață să aibă grijă de copilul lor, sau prin intermediul cărora pot să-și încredințeze copilul pentru adopție, să-l dea în grija unei familii adoptive, fiindcă nu pot sau nu vor să se ocupe de copil, fiindcă vor să pună capăt unui ciclu care se perpetuează în familia lor de generații. Am accentuat gesturile de solidaritate dintre aceste mame tinere și grija cu care se ocupă personalul din aceste instituții de mame și de copii - atitudinea educatoarelor din film, de exemplu, e o copie aproape identică a felului în care ele se comportă în viața reală. Acestea sunt lucruri care le ajută pe tinerele mame. Situația lor de pornire e sumbră, așa cum spuneți, dar există locuri în care ele pot face față situației în care se află, pot opune rezistență destinului lor social, locuri care sunt subvenționate de către stat.
Î: Care e poziția dumneavoastră față de fenomenul mai general al sarcinilor la vârsta adolescenței?
Jean-Pierre Dardenne: E regretabil că aceste lucruri se întâmplă. În mod normal, mijloacele contraceptive ar trebui să prevină astfel de situații, dar realitatea e ceva mai complexă. E regretabil să ai 14 - 15 ani, și să ai un copil, în loc să studiezi, să te distrezi cu prietenii și prietenele tale, sa te ocupi de viitorul tău. În mod ideal, adolescența ar trebui să însemne altceva decât să ai grijă de un copil. Sunt însă și alți factori care pot să complice situația. Unul dintre personajele din film, Perla, a cărei poveste e inspirată dintr-un caz real, care la 15 ani vrea să fie mamă pentru a avea un anume statut social. Atâta timp cât ești însărcinată, poți avea impresia că ești respectată. După naștere, se dovedește că a fost vorba mai degrabă de o iluzie. Multe dintre fetele care ajung la aceste centre maternale vin cu această iluzie: a fi mamă e mai bine decât să nu fii mamă. Se simt în primă fază privite altfel, dar apoi partenerul le lasă pe cont propriu, se trezesc singure. Lucrurile acestea pot fi privite și altfel, aceasta e poziția noastră, dar realitatea de la caz la caz e foarte complexă. În centrul în care am filmat noi se găseau șapte-opt mame tinere, dar există altele în care se află în jur de 60, și sunt multe de acest fel. În România, de exemplu, fiindcă vorbeam mai devreme cu un jurnalist de acolo, există foarte multe mame tinere, asta fiindcă mijloacele de contracepție nu sunt la îndemână, educația sexuală e deficitară, sunt foarte multe lucruri care lipsesc. E o realitate foarte complexă.
Î: Ca și alte filme pe care le-ați făcut, și acesta e despre responsabilitate și alegerile pe care le faci. De ce tocmai aceste teme?
Luc Dardenne: Pentru că încercăm să facem filme cu personaje care sunt victime, dar nu se lasă definite de acest rol. Credem că fiecare dintre noi poate să fie și trebuie să fie responsabil pentru ceea ce i se întâmplă, să poată spune "eu". Sora personajului Perla îi spune acesteia în film: problema ta e că tot timpul te-ai comportat ca o victimă. E adevărat că ești o victimă, dar fiindcă te vezi așa, poți spune că, la urma urmei, nu ești responsabil(ă) de absolut nimic. Ceea ce ne interesează pe noi e momentul în care fiecare individ, fiecare personaj ajunge să spună "eu", să ia decizii, să opună rezistență. În acest film, e vorba de momentele în care personajele ajung, fiecare dintre ele, să se lupte cu destinul care le strivește, cu ajutorul unor instituții precum centrele maternale, cu ajutorul altora.
Jean-Pierre Dardenne: Poate că suntem un pic idealiști, un pic romantici, din acest punct de vedere (râde).
Î: Fiecare dintre aceste tinere mame are propria ei poveste, dar acesta e și un film despre solidaritate, ele gătesc împreună, își poartă de grijă unele altora, au grijă de copiii celorlalte. Mă întrebam dacă nu cumva, în aceste vremuri individualiste, ați vrut să puneți accentul pe această putere a colectivității.
Jean-Pierre Dardenne: E dificil pentru noi să explicăm de ce facem un film cu astfel de personaje, și nu cu altele. În orice caz, pentru noi, contextul ultimilor doi-trei ani, în care am lucrat la acest film, ni s-a părut unul violent, un timp al fiecăruia pentru sine, un moment al legii făcute de cel mai puternic. E o mentalitate care se vede peste tot. Prin opoziție, descoperind acest centru maternal, în care o mamă tânără e ajutată să aibă grijă de copilul ei, să devină responsabilă în ceea ce o privește și în raport cu copilul ei, să se lupte, să devină autonomă, independentă, acest loc ni s-a părut un pic utopic. E o zonă protejată - în momentul în care tinerele mame ies din acest centru, violența revine -, iar camera noastră a încercat să surprindă aceste momente de afecțiune, fără să ne facem iluzii prea mari în privința lor, dar observând gesturile de reală solidaritate și iubire dintre aceste personaje.
Î: De ce ați ales pentru finalul filmului L'Adieu, poemul lui Guillaume Apollinaire? E un poem frumos, dar foarte trist.
Luc Dardenne: E adevărat, poemul e foarte trist, dar sensul pe care personajul din film i-l dă e exact opusul celui dorit de Apollinaire. La Apollinaire, așteptarea e una de dincolo de viață: te aștept, mort fiind. Pentru fata din film, punctul de referință e profesoara în vârstă, care încă trăiește și care o așteaptă, ca și cum i-ar fi devenit mamă. Prin opoziție la mama reală, care o lovea când se ivea un conflict legat de tatăl vitreg, această femeie în vârstă o așteaptă. Figura acestei femei o vede cu ochii minții când trece printr-un moment depresiv. Pe de altă parte, nouă ne-a plăcut foarte mult acest poem fiindcă Léo Ferré, care e un cântăreț și compozitor francez, pe când ne aflam la Seraing, a interpretat în cel puțin două ocazii diferite, pe scenă, acest poem.
Î: Cinema-ul pe care îl faceți e preocupat să dea o voce celor care nu sunt de foarte multe ori auziți. De unde motivația pentru o astfel de abordare?
Jean-Pierre Dardenne: Nu știu dacă noi i-am ales sau ei ne-au ales pe noi, cum obișnuia să spună Pasolini. În orice caz, oamenii aceștia ne interesează, pe ei vrem să-i filmăm, să-i punem în centrul imaginilor pe care le creăm. Poate fiindcă nu au loc în viață și vrem să le dăm un loc pe ecran. Poate fiindcă ei trăiesc situații în care trebuie luate decizii importante și trebuie de multe ori să învețe să ia aceste decizii - ceea ce, până la urmă, e și una dintre marile probleme ale vieții în general.
Î: Creați în acest film tipuri diferite de bărbați. Care calități vreți să le subliniați în cazul lor?
Luc Dardenne: Trebuie spus întâi de toate că un tip de personaj precum Dylan nu prea există la centrele maternale reale, fiindcă în general tații tineri tind să-și abandoneze partenerele și copiii. În situații foarte rare ei rămân cu mama și copilul. Această chestiune, a abandonului partenerei și al copilului, ține de un comportament care are substraturi foarte profunde. Din fericire, centrele maternale încearcă să înlocuiască acești tați absenți. În același timp, acești tați tineri provin de obicei din medii sărace și nu doresc să își asume responsabilitatea unui copil, nu au bani pentru așa ceva, au crescut, ca și mamele tinere, în familii destrămate. Acest tip de abandon are substraturi foarte profunde, ține de o cultură patriarhală foarte veche. În film, totuși, am vrut să arătăm un bărbat care trăiește precar, pe stradă, ca și partenera lui, ambii încercând să scape din acest mediu. Pentru ei, a avea un copil ține de această evadare din mediul social, la fel și căsătoria. Ar putea suna foarte conformist această idee, de a te căsători pentru a fi fericit, e o idee veche, dar pentru ei înseamnă trasarea unui cadru, a unor reguli de viață diferite de cele ale vieții de pe străzi. Avem acolo un personaj... i-aș spune pozitiv, fiindcă am încercat să nu condamnăm în film toți bărbații. Chiar dacă regula statistică e cea a tatălui care își abandonează copilul, am încercat să lăsăm loc și pentru excepții. Așa am ajuns la Dylan, un personaj care ne place foarte mult.
Î: Aș vrea să discutați puțin mișcările de cameră, fiindcă mi se pare că în filmele pe care le faceți camera devine un personaj în sine. Cum lucrați cu actorii neprofesioniști astfel încât ei să se comporte natural în fața camerei?
Jean-Pierre Dardenne: E destul de simplu, fiindcă repetăm mult situațiile din film cu ei. Repetăm mult pentru ca actorii neprofesioniști să scape de frica de a se afla în fața camerei. Dacă camera nu-i favorizează, e pentru că nu sunt prezenți în scena respectivă. I-am ales de la început fiindcă i-am filmat și pentru că în fața camerei aveau un tip de prezență unică. În acest film, mișcările de cameră sunt mai puțin ample și mai calme decât în alte filme ale noastre. Ni s-a părut că aici camera, sau mai degrabă mizanscena noastră - deoarece camera nu se mișcă de la sine - are în ea o oarecare tandrețe, ca și mișcările mamelor atunci când, de exemplu, își îmbăiază copiii sau îi pun la culcare. Această tandrețe a gestului am încercat s-o transferăm în mizanscena filmului.
(foto: Christine Plenus)