Euforia (I) - Stăpân

Există un univers paralel, pe lângă care cei mai mulți dintre noi trecem fie indiferenți, fie refuzând să acceptăm că este acolo. Dar pe unii îi ademenește și îi înghite. Relaxarea, trip-urile, EUFORIA și apoi... căderea. Viața nu-ți mai aparține. Gândurile, corpul, relațiile sociale, totul este controlat de dependență. Tu nu mai ești tu. Devii un alt sclav al propriei adicții. Cum poți să te protejezi?
Proiectul Euforia a fost demarat de Asociația Culturală Teatrul DeLear, Oradea, cu sprijinul Rotary Club Oradea Art Nouveau, o organizație neguvernamentală, cu tradiție în implicarea și implementarea de proiecte educaționale.^[i]

Spectacolul Euforia urmărește povestea a cinci personaje din categorii de vârste diferite, tineri și părinți, care s-au confruntat cu efectele devastatoare ale dependenței de droguri, punând fată în față două mari teme: aceea a consecințelor consumului de stupefiante și a alienării, a relațiilor interumane și intergeneraționale defectuose și a codurilor comportamentele decriptate în chei greșite.

Textul Euforia urmează să apară pe LiterNet în șase episoade, în zilele următoare (textul include o poveste suplimentară față de spectacol).



Personaj: Eric, un tânăr de 28 de ani, care provine dintr-o familie înstărită, fost dependent de droguri, recidivist de mai multe ori, care acum se luptă să rămână abstinent (interpret: George Dometi)


Tânărul: (ezită, apoi zâmbește amar) Ok. Cine sunt eu? Asta nu contează prea mult, dar hai să zicem Eric. Sună bine, nu? Eric, tânărul călător care și-a pierdut drumul în orașul viselor. Știi, nu te aștepți să-ți găsești sfârșitul pe străzile Amsterdamului. Te gândești că orașul ăla e despre canale pitorești, lalele colorate și poate un joint ocazional. Nu despre supraviețuire. Și în nici într-un caz despre mine, un tip pe care-l vezi în pozele de vacanță pe insta, dar care a ajuns să cunoască fiecare colț de stradă, fiecare loc ascuns de unde poate să-și procure doza zilnică. Știi ce? Orașul ăla nu e doar despre vise. E și despre coșmaruri. Am ajuns acolo cu visuri mari, încercând să-mi iau gândul de la droguri. Curioasă alegere, nu? Visam să găsesc ceva... un sens, poate. Dar în loc de asta, am găsit heroină. Ea te duce sus, sus de tot, dar tot ea te trântește la pământ atât de tare încât ajungi să te întrebi cum de mai poți respira. Așa am ajuns pe străzi. Într-o noapte, eram praf, ca de obicei, un tip la fel de praf ca mine, decide că am ceva ce merită luat. Ha! Ironia sorții, să fii jefuit când n-ai nimic. M-a amenințat cu un cuțit, "Dă-mi tot ce ai!", mi-a spus. M-am uitat la el și am râs. "Prietene, dacă găsești ceva de valoare la mine, atunci ești Houdini." Și totuși, a găsit. Mi-a furat geaca, pantalonii și ultima fărâmă de demnitate. Și în Olanda e frig. Ăla a fost momentul în care am zic că trebuie să fac ceva. Ori mor pe străzi, ori încerc să mă salvez. Așa că mi-am călcat pe orgoliu și i-am sunat pe ai mei, pentru a enșpea mia oară, să-mi trimită bani să mă întorc. M-au internat într-un centru de reabilitare. Ah, ce ironie, să fii înconjurat de oameni la fel ca tine, cu toți în aceeași mizerie, dar cu speranța că o să fie mai bine. Și, ce să vezi, au pastile pentru asta. Metadonă, Suboxone, Naltrexonă. O întreagă farmacie de speranțe sintetice. Dar ghici ce? Chiar și acolo, în sanctuarul ăla al curățeniei și al ordinii, eu am găsit o modalitate să mă pierd. Pastilele alea au devenit noul meu drog. Oare e mai bine să fii dependent de metadonă decât de heroină? Ha! Ah, da, și dezinfectant de mâini amestecat cu Fanta, adusă de ai mei. Ca să mă plesnesc, să mă amorțesc, să nu mai simt nimic. Combinația perfectă de a uita. Nici măcar nu mai știu ce voiam să uit. Poate că într-o zi, o să reușesc să scap de toate astea. Poate că o să mă regăsesc pe mine. Dar până atunci, sunt Eric.

Nu te mai uita așa la mine. Te crezi mai bun ca mine. Ești ferchezuit, îmbrăcat țiplă, ai tot ce vrei, când vrei. Îți zic, nu te mai holba, ce crezi că doar tu ai făcut o școală. Și eu am fost la școală, cea mai bună din Oradea, doar că la mine sistemul a fost de așa natură încât m-a făcut să renunț. Ei nu te învață, te uniformizează. Și dacă în tine e un sâmbure de om altfel, ajungi să te pierzi în decizii de bravură. Bei, fumezi, te droghezi ca să nu uiți cine ești. Eu de exemplu am un nivel de dopamină mai scăzut. Lucru pe care nici profesorii, nici părinții nu l-au sesizat. Așa că a trebuit să compensez. Ai mei aveau bani, dar au vrut să mă învețe ce e greul. Acum îi ajut eu să-l trăiască. Știi ce-i nasol? Că toată adolescența și primii ani ai tinereții nu m-au avut personaj principal pe mine, ci drogurile. Stările de sevraj m-au adus la disperare. Aveam mereu coșmaruri, nu puteam să dorm, nu voiam să mănânc, nu voiam să vorbesc cu nimeni. Primul fum l-am tras la 14 ani, la câteva zile după ce am început clasa a IX-a la o școală bună din Oradea, după cum vă ziceam. M-am dus împreună cu prietenul meu cel mai bun la un magazin din centru unde se vindeau legale, etnobotanice. Atunci erau legale, erau la modă, iar eu eram curios. Știi, faza cu dopamina. Și-am luat un plic cu ierburi cu doar 20 lei și ne-am rulat două țigări. Boom. Declicul. M-am relaxat instant, am simțit că este o piesă de puzzle lipsă din viața mea. Am simțit cum mi-a dispărut anxietatea. Am prins curaj să fiu eu. Eram atât de bine cu mine încât îmi venea să urlu pe stradă oamenilor că am găsit soluția tuturor problemelor. Se spune că nu poți pune preț pe fericire. Noi asta am făcut. I-am pus preț. 20 lei. Atât costa fericirea. Și din clipa aia ăsta mi-a fost scopul. Să nu treacă nicio zi în care să fiu curat. Pentru că, cu 20 lei, reușisem să văd o realitate pe placul meu și nu voiam să mă întorc în realitatea asta. Apoi am tot fumat. Până când "magazinele de vise" s-au închis, iar etnobotanicele au fost interzise în România, eu eram deja dependent. Îți dai seama. Plesneam de dorință. Așa au apărut primii dealeri, prețurile erau cam aceleași, dar eu voiam cantități tot mai mari. Nu-mi mai ajungeau cei 20 lei, așa că am început să cer mai mult de la părinți, să fur din casă, bijuterii, pe care le duceam la amanet. Ăia nu întrebau nimic. Iar eu nu eram prost să le zic că îmi trebuie bani ca să mă sparg.

Ai mei? Am fost singurul lor copil. Nu mi-au refuzat niciodată nimic, doar că au ținut ei să îmi arate că banii nu cresc pe câmpii, dar iarba, da. Așa că mi-a fost ușor să-mi ascund dependența. Ei știau că nu am mulți bani și că prostia asta costă. Până la 14 ani nu am fumat, am fost un copil oarecum cuminte, nu veneam dintr-o familie cu probleme. Așa că eu am decis să le spun alor mei pe la 16 ani că sunt dependent de droguri și tot atunci m-au dus la un centru de dezintoxicare. Am stat acolo 4 luni. La o săptămână după ce am ieșit, am fumat din nou, îți dai seama. Anii de școală s-au scurs în timp ce eu eram pe altă planetă. Aveam privirea pierdută, capacitatea de concentrare scăzută. Pe toți cei din jur am încercat să-i manipulez, mă gândeam doar la mine. Egoismul era atitudinea mea generală, nu mă gândeam decât cum să fac să-mi procur următoarea doză. Dar atunci nu știam asta. Credeam că doar eu contez. Făceam chetă cu băieții pentru a testa toate noutățile de pe piața stupefiantelor. Am încercat tot. Am tras pe nas cristal, am luat ecstasy, mi-am injectat în vene heroină. Colegii din jurul meu aveau un iz al responsabilității, aveau un scop. La mine scopul principal era doar să mă droghez. Viața mea a fost o nebuloasă până la 21 ani, cu mici pauze, când eram internat la Spitalul de Psihiatrie. Am luat Bacul, dracu știe cum, și m-am înscris la facultă, dar am renunțat destul de repede.

Știi care a fost norocul meu? După ce am fugit de mai multe ori de acasă, ai mei au decis că e mai bine să stau pe afară. Așa că au schimbat yala. Cel mai bun lucru pe care l-au făcut. Pentru un dependent, faza asta, să ai un loc unde să mănânci și să dormi, e cheia să continui cu drogurile. Așa că am stat 5 luni pe străzi. Pff, best time ever? Nț. M-am simțit ca un personaj negativ din benzile desenate. Am avut dosar penal pentru conducere sub influența substanțelor psihoactive, m-am bătut, m-am spart și am ajuns o epavă. Știam că acasă nu mai aveam ce să caut. Așa că am dormit prin mașinile prietenilor sau în a mea, asta până am vândut-o, nu mai aveam bani de mâncare. Atunci am realizat că tre să fac ceva, nu mai pot trăi așa ca un boschetar, că am o problemă. Așa că i-am sunat pe ai mei, din nou, și le-am spus că vreau să mă duc la dezintoxicare. Asta m-a salvat. Ai mei au găsit un centru specializat de lângă Budapesta. Am avut noroc, căci am și cetățenie maghiară și așa că m-au primit la clinica aia post-curativă. Eram asigurat. De data dat asta n-am primit medicamente, ăia s-au axat pe terapii de grup, pictură, grădinărit ori muzică. Am stat acolo 8 luni. Acolo m-am descoperit pe mine și adevărata mea problemă: dependența, nu consumul. Am înțeles că s-ar fi putut să mă nasc cu această problemă, cu dependența. Așa cum alții sunt dependenți de alcool, de muncă, păcănele sau rețele de socializare, așa sunt și eu. De droguri. E vorba despre creier și de sistemul lui de recompensă. Singura soluție e să înțeleg asta și să rămân abstinent. Dacă pot. După cele 8 luni am rămas prin zonă, unde am lucrat într-un call center ca recepționer. La 23 de ani m-am întors acasă și m-am apucat de muzică. Și mi-am dat seama că orice activitate care-mi stârnea pasiune mă devora. Stăteam la calculator, scriam versuri și produceam muzică non-stop. Nu mai mâncam, nu mai dormeam, nu mai vorbeam cu nimeni. Practic, eram din nou dependent, doar că de altceva. Apoi, într-o zi, după ce eram curat deja de câteva luni, am intrat într-o cafenea și am băut un coniac. În sinea mea știam că nu trebuie să fac asta, dar am zis că nu se întâmplă nimic de la un pahar, că doar nu mă droghez. Așa am început să consum alcool zilnic, apoi iarăși droguri. Am fost internat din nou la Spitalul de Psihiatrie, dar de data asta mi-a fost mult mai greu. Prea aproape de moarte. Cum dependența e o boală degenerativă, eu am ajuns la stadiul de la care am lăsat-o, adică pe străzi. Acum? N-aș mai face-o. Viața mea e una obișnuită acum. Dar de normalitatea asta m-am ferit în trecut. Căutam senzația, nu ideea de a trăi. Acum încerc să-mi găsesc un scop. Dar mă gândesc mereu la riscul de recidivă, pentru că știu că aș ajunge acolo de unde nu există decât un singur drum. Moartea.

Nu am sfaturi pentru dependenți. Odată ce te-ai apucat, nu te mai lași decât dacă dai cu capul și-ți dai seama cât rău îți pot face. Știi se spune drogurile sunt nasoale, Dar acum te întreb eu pe tine. Da, tu ăsta care te-ai holbat la mine. Cum poți tu să mă crezi pe mine când îți spun că drogurile sunt nașpa, când eu, care le-am încercat, știu ce efect grozav au?! Dar eu știu și consecințele. Știi ce-i de căcat în toată treaba asta? Că simptomele fizice ale adicției dispar după o dezintoxicare, dar abuzul psihic și emoțional poate declanșa o poftă chiar și după mulți ani. Dependența e mereu acolo. Gândește-te la asta. Merită?